VOCEA CERCETĂRII. Ameliorarea – aminoacidul esenţial al cercetării!

Şi a continuat: „Dacă aş avea această putere, aş vrea să aduc toate plantele pământului; dar unele se lasă aclimatizate, altele nu. Sigur, am avut şi rateuri”.

În studiu, plante care se lasă greu aclimatizare
Cunoscutul ameliorator de la SCDL Buzău a oferit exemplul unei specii foarte importante: manuka (Leptospermum Scoparium), un arbust sempervirescent din Noua Zeelandă, foarte rezistent, care poate fi găsit în zonele litorale cât şi în cele alpine. “Am lucrat câţiva ani de zile la aclimatizarea acestei plante şi nu am reuşit; nu rezistă peste iarnă la gerurile siberiene ce le-am avut. La fel s-a întâmplat şi cu moringa oleifera, o plantă originară din nordul Indiei care suferă la temperaturi scăzute. Aşa cum a fost învins Napoleon de Generalul Ger siberian, aşa şi această plantă a fost răpusă de ger”, ne-a declarat Costel Vânătoru.

Potrivit cercetătorului, moringa este un arbust de la care se consumă toate părţile vegetative şi în special frunzele acestei plante conţin toţi amioacizii esenţiali vieţii. Este o plantă care poate înclocui cu succes carnea, de aceea organismele internaţionale au introdus-o în programele pentru combaterea malnutrismului în ţările sărace. „La noi ca plantă anuală poate fi cultivată, însă ca plantă perenă, aşa cum ar trebui sau cum se cultivă în zonele origine, nu! Noi sperăm ca pe măsură ce butaşii se maturează să poată rezista la gerurile de peste iarnă”, a susţinut plin de optimism şeful Laboratorului genetică şi ameliorare al SCDL Buzău.

Bucuriile creaţiei
„Dar, avem şi bucurii! Spre exemplu, o plantă care nu a fost cultivată în România şi o am de câţiva ani în studiu şi sper să omologhez o linie este Perilla frutescens, apreciată foarte mult în Coreea. Este o plantă din familia mentei, cu multiple întrebuinţări care s-a adaptat foarte bine, chiar şi în flora spontană a răsărit singură şi m-am bucurat că are această capacitate extraordinară de adaptare. Este o specie valoroasă, aromatică, condimentară, alimentară şi chiar tehnică, se aseamănă cu o urzică cu frunza foarte lată, e de talie mare, cultivată în câmp ajunge până la 1,5 m, iar în solarii depăşeşte 2 m înălţime. De la Perilla frutescens se consumă frunzele şi lăstarii, putând fi folosită la salate, la sărmăluţe sau în diverse prepate culinare. În medicină este apreciată pentru proprietăţile sale curative, iar ca plantă tehnică se extrage un ulei folosit în industria parfumurilor. Avem două linii distincte care s-au stabilizat, le putem da identitate românească pentru că au caracteristici distincte”, a precizat Costel Vînătoru.

Despre nevoia acută de finanţare în cercetare
Omul de ştiinţă buzoian a detaliat spunând că în câmpurile experimentale se află mai multe plante în deiferite faze de aclimatizare, în selecţie conservativă şi de aceea trebuie să se producă seminţe şi să se menţină soiurile româneşti. Dar, aşa cum susţinea cu vehemenţă, trebuie să se înţeleagă la nivel decizional înalt că SCDL Buzău care, iată, anul acesta sărbătoreşte şase decenii de la înfiinţare, trebuie ajutată. Unitatea a fost şi rămâne un fanion al cercetării legumicole româneşti, însă-i este departe de ceea ce ar fi trebuit să fie. „Trebuie să recunosc, aşa cum ştiţi, că nu suntem finanţaţi, dotarea este învechită, uzată moral şi fizic, avem multe de făcut, dar trebuie să se înţeleagă că este nevoie de cercetare de rezultatele ei. Chiar dacă se invocă lipsa banilor şi se consideră că susţinerea cercetării este scumpă, până în prezent nu se cunoaşte altă cale mai ieftină care să conducă la progres”, a opinat interlocutorul.

Constituirea unei bănci de gene la SCDL Buzău
Cercetătorul susţine că SCDL Buzău merită să primească finanţare, măcar pentru constituirea unei bănci de gene. Şi aduce argumente:: „Suntem cei care deţinem o cantitate mare din patrimoniul genetic legumicol românesc; avem colecţii importante la tomate de peste 1.500 de soiuri, la ardei câteva sute, la vinete la fel. Deci, avem aceste resurse genetice colecţionate, strânse în timp, peste care s-a lucrat şi acestea sunt păstrate foarte greu. Durerea este că pierdem de la an la an multe dintre acestea pentru că nu avem spaţii corespunzătoare de păstrare să le menţinem pe toate. E o problemă care arde”, a concluzionat Costel Vînătoru.