Luna lui Prier şi omul de zăpadă

Reacţii de stupoare şi fotografii cu miile în online, apoi haz de necaz şi, în sfârşit a ieşit soarele... 
Însă pentru mulţi producători agricoli primăvara a debutat cu stângul. Soluţiile de după îngheţul din aprilie, mai ales pentru pomicultură, sunt puţine şi costisitoare. Nu puţini sunt cei care au încercat imposibilul. Nu voi insista pe recomandările tehnologice, am apelat la specialişti pentru asta şi revista e plină cu sfaturi. Măcar ca prevenţie pentru la anu', dacă o mai fi să fie cazul...

Invariabil, un fenomen meteo extrem care n-are ce să caute într-o lună a pomilor înfloriţi stârneşte aduceri-aminte. Cu siguranţă acest fenomen s-a mai petrecut cândva, prin 90 şi ceva sau poate mult mai în urmă, după cum îşi mai amintesc bunii noştri. Dar deh, atunci erau alte vremuri şi alta era puterea de regenerare a naturii.

Categoric, iarna nu-i ca vara. Dar, pare-se, nici primăvara nu mai e ce-a fost. Astă iarnă, cel puţin în vestul ţării, în zilele însorite, geroase şi fără omăt ne întrebam, retoric desigur, unde-or fi zăpezile de altădată? Răspunsul l-am primit, ironic şi dureros, tocmai în... aprilie! Se spune că e bine să se întâmple toate la timpul lor. Bună vorbă, dar ce te faci că din ce în ce mai des timpului i se încurcă rău socotelile. Aşa că subvenţiile nu se dau la timpul lor. Şi nici banii pentru produsele agricole nu se prea dau la timp iar din această cauză nici altele necesare agriculturii şi culturilor nu mai ajung la timpul potrivit. Perioada optimă de semănat depinde din ce în ce mai mult de vreme şi cum nici anotimpurile nu mai ţin cont de... timpul lor, hazardul ţine de multe ori loc de socoteli riguroase şi ştiinţifice în agricultură.

Aşa cum “nici un fulg de zăpadă din avalanşă nu se simte vinovat pentru catastrofa pe care o aduce” (Stanislaw Jerzy Lec), nici noi, oamenii nu mai ştim pe cine să aruncăm vina... Învăţăm din greşeli, ne adaptăm şi mergem mai departe. Agricultura e asemenea nouă. Are un tipar iar noi avem tehnica şi ştiinţa de a-i exploata la maxim potenţialul. Ca şi noi, agricultura depinde de resurse, multe limitate. Ceea ce o face vulnerabilă, dar nu lipsită de apărare. Asta se va vedea la recoltă.

Dezastrul alb din aprilie, primăvara din decembrie, seceta prelungită din toamnă, gerul târziu din mijloc de primăvară calendaristică şi altele asemenea vor intra într-o rutină la care vom fi obligaţi să ne adaptăm cu toată tehnologia de care dispunem. Noi ne facem datoria şi vă întrebăm despre problemele cu care vă confruntaţi pentru ca mai apoi să găsim, împreună cu cei care se pricep, soluţiile adecvate. Să transformăm un necaz într-o măsură de prevenire a necazului. Şi, dacă e nevoie, să facem iarna car, vara sanie şi primăvara... pârtie! Orice, numai să nu se mai arunce năpasta cu atâta învrăjbire asupra agriculturii noastre.
Vorbim de adaptare. E nevoie de asta în agricultură. Am găsit o frază scrisă de Grigore Vieru şi voi reda doar începutul ei (finalul e trist oarecum, pentru că, în cele din urmă, resursele se vor duce toate): “Când nu va mai fi zăpadă, copiii vor face un om de iarbă, când nu va mai fi iarbă, copiii vor face un om de pământ, când nu va mai fi nici pământ, copiii vor face un om de piatră, când nu va mai fi nici piatră...”. 
E bine totuşi că încă suntem contemporani cu omul de zăpadă... Cu cel bun, din iarnă.