La al doilea Congres, Arnaud Perrein, reales!

Pentru că pe fermierul Arnaud Perrein îl consider emblematic pentru viitorul asocierii de alt tip (altul decât ceea ce am constatat până de curând). Dar, totuși, nu pot să nu observ tendința de neimplicare a celorlalți. Pentru că o astfel de activitate necesită timp, aplecare, suflet, inimă, chemare, dar uneori și cheltuieli materiale. Adică mult prea mult de oferit în schimbul titulaturii de președinte. Dar să spun câteva cuvinte despre realesul președinte al APPR. Perrein poate părea, dacă și-ar pune niște ochelari din secolul al XIX – lea, un fel de poet - filozof. Are o anume delicatețe, care e departe totuși de imaginea colectivă de fermier. Dar, dincolo de aceste aparențe, este un om de caracter, cu putere de persuasiune și ceea ce este important, cu o anume viziune practică dată de educația și formația sa profesională.

S-a vorbit mult, la acest al II – lea congres APPR, despre asociere și beneficiile ei.
Arnaud Perrein a lansat, a nu știu câta oară, chemarea spre cei în măsură de a pune în fapt taxa de asociere, plătibilă obligatoriu de fiecare fermier din țară. Taxă pe care, fiecare fermier o poate direcționa către organizația care consideră că îl reprezintă. În felul acesta s-ar crea câteva mecanisme firești. În primul rând responsabilizarea fiecărui fermier prin direcționarea taxei. Ca și cernerea clară a reprezentativității naționale, sau mai puțin naționale, a actualelor structuri socio-profesionale. Dar onor ministrul a ocolit să tranșeze ceva, dar a pomenit totuși, cu un anume of în glas, de fondul mutual.

Apropo, președintele LAPAR a lipsit de la eveniment deși, sunt convins, a fost invitat. Nici nu mă mai întreb de ce. În schimb Emil Dumitru a fost prezent. Aici mă pot întreba, dar nu o fac. Oricum, important ar fi ca aceste ligi și asociații să-și vadă interesul comun dincolo de meschinăriile inerente. Mai ales că sunt mulți fermieri care fac parte din toate aceste organizații. Ca să nu supere pe nimeni sau cine să mai știe de ce. E ca și cum politicienii s-ar înscrie concomitent și într-un partid de dreapta, și într-unul de stânga.

În ultima vreme am tot participat la o mulțime de congrese, forumuri, comisii și comitete. Tot felul de întâlniri, cu ștaif au ba, care aleg, sau realeg, președinți și consilii directoare. Efervescența aceasta e semn de evoluție socio-profesională. Nevoia de astfel de adunări, de cele mai multe ori costisitoare, are și o doză de festivism. Să-i spunem, absolut necesar. Decernarea de plachete, diplome și trofee în lumina flashurilor presei, dar mai ales în fața camerelor de luat vederi (din ce în ce mai numeroase, pentru că audio-vizualul este o formă de presă mult mai comestibilă, ca un desert de nerefuzat) a devenit obișnuință. E adevărat că la cele mai multe manifestări poți să știi premianții cu un secol înainte. De aceea decernarea acestora este de cele mai multe ori doar o prelungire a unei afaceri bune sau promisiunea continuității acesteia. Lucruri, de altfel, absolut normale.

Dar dincolo de cantitatea de festivism dulceag, există dimensiunea reală a acestui fenomen. Și anume faptul că noi, oamenii, avem nevoie de confirmări, chiar și atunci când știm cu certitudine ceva. Egoul are nevoie de acest gen de manifestări. Chiar și cel pozitiv. Așa că trofeele „Porumbul de Aur”, fiind transmisibile, vor putea aduce și un pic de poveste peste ani. Ceea ce contează mult în conștiința publică. E bine pentru toată lumea. Chiar și pentru cârcotașii ca mine!