Boboteaza încheie ciclul sărbătorilor de iarnă

Petrecerea zgomotoasă a femeilor căsătorite organizată în ziua şi noaptea de Santion (7 ianuarie, a doua zi după Bobotează) care păstrează amintirea manifestărilor specifice cultului zeului Dionisios este numită, în judeţele din sud-estul României (Buzău, Vrancea, Brăila, Tulcea şi Constantă), Ziua Femeilor, Iordănitul sau Tontoroiul Femeilor. Nevestele se adunau în cete de 10-30 de persoane la o gazdă. Aduceau cu ele alimente (ouă, faină, carne) şi, bineînţeles, băutura.

După ce mâncau şi beau din belşug spunând că se iordănesc (sinonim pentru beţie), cantau, jucau, chiuiau, ieşeau pe drum unde înşfăcau bărbaţii ieşiţi întâmplător în calea lor, îi ridicau şi îi duceau cu forţa la râu sau la lac sub ameninţarea că-i arunca în apă.

Aceştia se răscumparau cu un dar, de obicei cu o vadră de vin, unitate de măsura egală cu 10 litri. Dădeau ce li se cereau şi scăpau. De altfel, nici nu aveau ce face! Se urcau pe o grapă trasă pe rând de alte femei, mergeau prin case şi stropeau cu apă pe cei întâlniţi, făceau tot felul de năzdrăvanii. Acum la Tontoroiul Femeilor cunoscutele norme de bună-cuviinţă ale satului tradiţional erau abolite iar excesele de băutură şi petreceri peste măsura tolerate. De altfel, femeile se considerau în această zi mai tari şi cu mai multe drepturi decât noi, bărbaţii: lăsau toate obligaţiile de soţie şi mamă în seama soacrelor şi chiar a bărbaţilor, chefuiau şi se distrau între ele fără să dea cuiva socoteală.

În unele sate ceata femeilor căsătorite primea în rândurile sale tinerele neveste, căsătorite în anul încheiat, printr-o ceremonie specială: acestea erau duse la rău şi stropite cu apa. Elemente ale acestei petreceri de pomină sunt păstrate astăzi de femeile din comună Pantelimon, din imediata apropiere a oraşului Bucureşti. Ca origine, ciudatul obicei este o supravieţuire a cultului dedicat zeului Dionisios, care, printre altele, se manifesta prin dansuri frenetice şi extaz mistic inclusiv în cetăţile antice de la Marea Neagră (Calatis, Histria, Tomis). De remarcat că în calendarul cetăţii Calatis, pe ruinele căruia s-a ridicat Mangalia de astăzi, o lună a anului era dedicată lui Dionisios zeu al vegetaţiei, viţei de vie şi beţiilor rituale, dovadă ca acesta făcea parte din panteonul local. Unii specialişti i-au găsit originea în lumea tracică (Epoca Fierului, Epoca Bronzului), alţii, mai recent, sunt de părere că această divinitate vine din adâncurile religiilor micro-asia-tice şi egeene, din epoca neolitica. Indiferent de disputele legate de originea teritorială a zeului, un lucru este cert, cultul sau, atât de răspândit în antichitate încât a tins să devină o religie universală cu care a avut serios de luptat creştinismul, supravieţuieşte astăzi la romani sub forma obiceiului Iordanitul femeilor.

Totuşi, practica specifică zilei de 6 ianuarie se leagă de alungarea spiritelor rele în lăcaşurile lor subpământene, purificarea văzduhului prin zgomote, stropitul cu aghiazma a vitelor, caselor, construcţiilor anexe, incurarea cailor. Spiritele morţilor care au sălăşluit printre cei vii în timpul celor 12 zile, ospătate şi venerate pentru a le câştigă bunăvoinţa în prorocirile şi pronosticurile de Anul Nou, trebuiau alungate prin toate mijloacele posibile.

Apariţia şi răspândirea creştinismului a complicat şi mai mult ceremonialul începutului de an. Scenariul ritualului de An nou a fost schiţat, în principal, pe baza informaţiilor etnografice şi a unor surse documentare privind desfăşurarea acestuia în lumea romană. Au fost introduse în scenariu şi unele elemente greceşti şi orientale care se presupune că au influenţat cultura populară a sud-estului Europei prin contact direct sau prin intermediul Imperiului Roman. Paralelismul făcut cu sărbătorile de iarna romane, în special cu sărbătoarea Anului nou, se justifica dacă avem în vedere ca acestea au existat şi în Dacia romană. Cu siguranţă ca multe din elementele ritualului de renovare a timpului prezentate în paginile anterioare sunt "universale culturale", specifice deci şi geto-dacilor.

A atribui originea sărbătorilor de iarnă "exclusiv unei moşteniri comune ce s-a răspândit dintr-un anumit centru în toată Europa şi de aici în alte continente, în coloniile europene, este o greşeală. Nu trebuie uitata contribuţia mare ce au adus-o neîndoios la transformarea acelor datini comune suprapunerea lor peste datinile şi tradiţiile specifice ale fiecărui popor, datini ce ofereau o mai mare sau mai mică analogie cu cele ce veneau din centrul comun". sursa: crestinortodox.ro