Comasarea terenurilor agricole… fără bani

Eu am o propunere mai simplă, din perspectiva politicii agricole... În realitate, nu ne interesează neapărat ca proprietăţile să fie comasate sub aspect juridic. Chiar dacă ar fi ideal să fie aşa, nu ne putem permite financiar acest lucru şi nu avem tehnica necesară să o facem într-un timp foarte scurt. Sunt de asemenea situaţii juridice încurcate, care ţin lucrurile pe loc, chiar dacă ne-am da toată silinţa. Nu sunt convins nici că transmiterea mai uşoară a dreptului de proprietate asupra terenurilor este foarte benefică cetăţenilor românilor...

Ce ne interesează de fapt în primul rând, este ca parcelele să fie comasate fizic, adică să lucrăm eficient terenul, organizat în sole mari. O evoluţie rapidă în comasarea fizică a terenurilor, care ar aduce un plus extrem de important de eficienţă, se poate realiza dacă subvenţia pe suprafaţă se va acorda parcelelor mari (de 5 ha, 10 ha, 20 ha etc., în funcţie de zona şi categoria de folosinţă) şi doar fermierilor, nu şi proprietarilor de teren.
Regula ar trebui anunţată cu 2 ani înainte, pentru a exista timpul necesar la nivelul fermelor pentru regrupări, eventual solicitându-se, progresiv în timp, o creştere a dimensiunii parcelelor de la an la an.

Legea ar putea suna cam aşa:
Zona: câmpie
Sunt eligibile la plată parcelele de peste 5 ha, deţinute de fermieri care :
a) au peste 30 ha teren şi nu deţin mai mult de 7 parcele
b) au peste 150 ha teren şi nu deţin mai mult de 9 parcele
.........................
h) au peste 500 ha teren şi nu deţin mai mult de 20 parcele
Sunt eligibile de asemenea parcelele, indiferent de mărime, care sunt situate în blocuri fizice mai mici de 5 ha.

Desigur formularea şi soluţia poate fi îmbunătăţită.
Fiind eligibile doar parcelele de o anumită mărime şi fermierii care au terenul relativ comasat, se va încuraja schimbul voluntar de teren, în fapt, pentru exploatare şi nu neapărat prin schimbarea proprietarilor. Schimbarea proprietarilor, pe lângă procesul administrativ costisitor, cere şi resurse financiare mari la nivelul fermierilor români, care trebuie să aibă banii pentru a cumpăra suprafeţe alăturate. Ori, aceşti bani nu se fac peste noapte...
Fermierii şi proprietarii unor parcele prea mici vor fi nevoiţi să renunţe la bucăţile prea mici de teren care însă vor fi alipite de alţii.

Dacă banii alocaţi României vor fi împărţiţi la suprafaţa eligibilă, nu vom pierde bani europeni. Probabil unele parcele nu vor primi subvenţii unul sau doi ani, dar în maximum 3 ani de la startul unui astfel de program se poate ajunge la o comasare în fapt importantă în exploatarea terenului.
Menţionez că un astfel de fenomen, la scară redusă desigur, a avut loc fără intervenţia statului în comuna Munteni, judetul Galaţi şi probabil sunt multe alte exemple pe care nu le cunosc.

Ce ne trebuie pentru realizarea comasării?
Modificarea legii arendării nu este obligatorie, dar ar ajuta, dacă arendaşului i s-ar permite să schimbe terenul luat în arendă cu alt arendaş. În acest fel proprietarii ar putea încheia contractul cu fermierii în care au încredere, însă exploatarea efectivă ar putea fi realizată de altcineva, în funcţie de înţelegerea dintre fermieri.
Ar trebui de asemenea implicat personalul Direcţiilor Agricole, pentru medierea schimburilor de teren dintre fermieri. Sunt convins că ar avea succes.
Şi ultimul lucru de care avem nevoie, şi cel mai important, este curajul. Curajul să recunoaştem că o parte dintre aşa-zisele actuale exploataţii nu vor supraveţui. Dar încercarea de a menţine cu orice preţ trăsăturile socialale ale sistemului actual de subvenţionare este dăunătoare. Creează iluzii unora, îi  blochează pe alţii să fie eficienţi şi ne pune pe toţi să achităm costurile.

Putem desigur să alegem varinta simplă: să ne bocim şi să scriem articole încă 30 de ani... până când într-un final vom ajunge la acelaşi rezultat sau când vom constata că alţii... ne-au cumpărat terenurile şi comasarea s-a încheiat.
 
Eu sunt susţinător al fermelor mici şi mijlocii, dar eficiente tehnic şi deci nu pentru creşterea în dimensiune a fermelor industriale fac această propunere. Însă cum ar trebui statul să finanţeze investiţiile  femierilor mici şi mijlocii pentru ca România să aibă un sistem agricol solid şi imun la şocurile globalizării,  este o problemă separată.

Consultant dr. Cosmin Popa