Obţinerea unei producţii de calitate este condiţionată nu atât de dozele de îngrăşăminte, cât de raportul dintre elementele fertilizante.
Carenţa ca şi excesul unui element, provocate de o fertilizare empirică, fără o analiză agrochimică prealabilă a solului, determină acele „dereglări fiziologice”, cu repercusiuni asupra producţiei şi calităţii acesteia.
Fertilizare echilibrată cu NPK
Cantitatea optimă de NKP influenţează pozitiv acumularea de substanţă uscată şi de zahăr la tomate, pătlăgele vinete, dovlecei şi pepene galben şi măreşte conţinutul de acid ascorbic la tomate, pătlăgele vinete, ardei şi ceapă, iar la tomate s-a constatat şi creşterea concentraţiei de substanţe pectice şi hemicelulozice. La fasole favorizează acumularea triptofanului şi a metioninei, iar la mazăre, a lizinei, argininei, metioninei şi valinei (Enăchescu, 1984). În acelaşi timp, rapoartele cu numai două substanţe nutritive - NP, PK, NK, precum şi lipsa unor microelemente afectează categoric calitatea nutriţională. Lipsa sulfului determină la varză o acumulare mai redusă a izotiocianatului de alil. De aceea, ca sursă de potasiu pentru crucifere se recomandă sulfatul de potasiu, şi nu azotatul de potasiu. Cele mai cunoscute şi „vizibile” efecte negative comerciale ale insuficienţei potasiului sunt coacerea neuniformă a tomatelor, iar în condiţii de temperaturi ridicate, favorizarea ţesuturilor celulozice în pericarp (Lăcătuş şi Ţuţuianu, 1994).
Lipsa calciului determină putregaiul apical la ardei, tomate, castraveţi şi dovlecei, arsura marginală a frunzelor de salată, aşa numita „inimă neagră” la ţelină, brunificarea frunzelor din interiorul căpăţânilor de varză albă şi de varză de Bruxelles, precum şi formarea de mici cavităţi în rădăcinile de morcov (Lăcătuş şi colab., 2012c).
Mai multe detalii despre fertilizarea legumelor puteţi citi în revista Recolte bogate – mai 2014!