Agricultura: toată lumea o plânge, nimeni n-o ajută!

Ne mulţumim să observăm şi să arătăm că procentul importurilor de alimente a ajuns la 80, că aproape jumătate din suprafaţa arabilă a ţării este abandonată de proprietari şi a devenit pârloagă, şi că în ansamblul ei, agricultura României, vestită odinioară, s-a degradat în asemenea hal, încât nu mai reuşeşte să producă nici hrana necesară propriei populaţii.


Avem ţărani, dar n-avem agricultură (performantă)

Putem spune, fără să greşim, că în ciuda faptului unanim recunoscut că deţinem cel mai mare procent de ţărani, comparativ cu ţările Uniunii Europene, nu avem o agricultură performantă şi tindem sprea a nu mai avea deloc agricultură. Este posibil, deci, să devenim o naţiune cu ţărani, dar fără agricultură (performantă), în tip ce în celelalte ţări din UE se practică o agricultură performantă, chiar dacă ţăranii le lipsesc în totalitate.

De fapt, ne place sau nu, se pare că aceasta este tendinţa generală, pe măsură ce se avansăm pe scara civilizaţiei, şi anume dispariţia ţăranilor. În ţări precum sunt Statele Unite ale Americii sau Canada, ţăranii n-au existat niciodată, iar în ţările Europei Centrale, aceştia au dispărut cu mulţi ani în urmă, fiind absorbiţi ca fermieri sau ca lucrători în industrie, în activităţi de servicii etc.

Datorită mecanizării şi chimizării agriculturii, proporţia de lucrători în agricultură, raportat la populaţia activă, a scăzut din ce în ce mai mult, ajungând la unu la sută în Suedia, 1,12 la sută în Anglia, 1,52 la sută în Germania, 2,98 procente în Cehia, 3,06 procente în Franţa, 11,02 procente în Ungaria şi exemplele pot continua.

În ţara noastră, conform unor date statistice din 2007, la momentul respectiv 38,4 la sută din populaţia activă a ţării desfăşura o activitate în agricultură.


Ce ar trebui să facem?

Cunoscând starea de fapt a agriculturii româneşti, în curs de degradare, nu se cade să devenim sceptici, ci mai degrabă să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a o remedia.

În primul rând, să nu mai ocolim acest subiect, aşa cum au făcut guvernanţii noştri în ultimele două decenii, şi să facem din agricultură “prioritatea priorităţilor”, pe plan naţional. Altfel, s-ar putea să nu mai avem bani să importăm alimente, iar în condiţiile unei crize economice mondiale, să nu mai avem nici de unde să importăm. Suntem datori să ne întrebăm încă de pe acum: “Ce vom face atunci?”


Soluţia: un program naţional de reconstrucţie

Eu cred că agricultura României trebuie reconstruită radical, din temelii, pe baza unui program naţional eşalonat pe cel puţin patru-cinci ani. Schimbările necesare nu se pot face peste noapte. Ele necesită adeziunea tuturor partidelor politice şi a societăţii civile, pentru a avea continuitate de la un an la altul şi de la un guvern la altul.

La acest program naţional ar trebui să lucreze cei mai buni specialişti din diferite domenii, în primul rând economişti şi ingineri agronomi, dar în egală măsură şi sociologi, psihologi şi lideri politici.

• Susţinerea agriculturii comerciale

Prima măsură pe care eu o consider necesară în acest program naţional, şi care poate fi aplicată imediat, este utilizarea tuturor resurselor financiare, de provenienţă internă şi externă, pentru susţinerea agriculturii efectuate cu scop comercial, în ferme de proprietari sau de asociaţi, care deţin cel puţin 30-50 hectare, în funcţie de zonă şi de profil.

• Şcolarizarea tinerilor agricultori

A doua măsură urgentă care ar trebui inclusă în programul naţional constă în şcolarizarea tinerilor ţărani, pentru ca aceştia să devină agricultori profesionişti. Toată lumea trebuie să înţeleagă că agricultura nu mai este o ocupaţie tradiţională, moştenită din tată în fiu, ci o profesiune tehnică destul de complicată, deoarece necesită cunoştinţe şi de biologie, şi de chimie, şi de entomologie, şi de mecanică etc., spre deosebire de alte activităţi care se referă numai la un anumit domeniu.

• Sisteme de irigaţii zonale

A treia măsură pentru programul naţional de reconstrucţie a agriculturii, tot urgentă, ar fi proiectarea şi construirea unor sisteme de irigaţii zonale, şi chiar micro-zonale, bazate pe conducerea apei gravitaţional până la limita solelor. Pentru aceasta se poate folosi apa râurilor care coboară din Carpaţi spre a se deversa în Dunăre.

În încheiere, îmi exprim dorinţa ca aceste sugestii pentru iniţierea unui plan naţional de reconstrucţie a agriculturii, făcând apel la toţi factorii implicaţi, să fie primite cu bunăvoinţă şi înţelegere de organele conducătoare, astfel încât ele să fie puse în aplicare cât mai curând posibil.