Tehnica agricolă, la extreme!

E drept că suntem printre ultimii din Europa la numărul de hectare pentru un tractor (adică foarte multe hectare) dar asta nu-i impresionează pe oficialii de la agricultură decât într-o foarte mică măsură. E drept că agricultorii români, în marea lor majoritate, au învăţat deja lecţia cu descurcatul pe cont propriu. Acesta este şi motivul pentru care multe exploataţii de la noi şi-au înzestrat în ultimii ani parcurile auto cu tractoare şi combine, echipamente şi instalaţii noi şi second-hand. Nici nu aveau cum altfel să viseze măcar la creşterea randamentului şi a productivităţii, adică cele două deziderate care stau la baza unei afaceri promiţătoare. Chiar şi în agricultură.

Producătorii şi importatorii care activează în România, după cum veţi afla şi din paginile acestei reviste, anunţă creşterea vânzărilor în prima jumătate a acestui an, comparativ cel puţin cu 2010. Aceasta este vestea bună, adică se cumpără tehnică, indiferent de crizele şi isteriile economice mondiale, reale sau “impuse”. Un factor determinant în decizia fermierilor de a investi este, fără îndoială, producţia bună de cereale din 2011 şi preţurile cât de cât pe măsura aşteptărilor. Asta dacă nu ţinem cont de costurile pe produs, care ţin pasul cu vremurile. Adică sunt în creştere...

Totuşi, măsurile din PNDR, colaborarea dealerilor cu firmele de leasing, resursele financiare proprii (cu banii jos), vânzarea în rate sezoniere, o mai mare deschidere (deşi încă timidă) a băncilor către agricultură, chiar şi Rabla, au determinat o creştere în ceea ce priveşte achiziţiile de maşini şi utilaje agricole noi. Desigur, birocraţia care ne caracterizează şi atitudinea de “încurcă lume” a funcţionarilor de prin instituţiile Ministerului Agriculturii generează în continuare dificultăţi majore în accesarea fondurilor comunitare destinate investiţiilor în tehnica agricolă. Pe scurt, puteam face mult mai multe cu banii europeni...

Dar ne-am obişnuit deja cu România, ţara extremelor. Ţara potenţialului, care exportă mult din ceea ce produce şi importă, încă masiv, produse agroalimentare. Ţara în care fermele mari sunt super dotate, iar în cele mici ruginesc tractoarele obosite şi depăşite din toate punctele de vedere. Ţara în care se poate dar nu prea se face. Ţara în care dacă agricultorii n-ar munci pe brânci, numai ei ştiu cum, n-ar avea oficialii cu ce să se laude (şi asta ar fi o problemă, politic vorbind). Şi totuşi, ţara în care şi-au găsit un loc bun şi o piaţă promiţătoare marii producători ai lumii în domeniul tehnicii şi tehnologiei agricole. Vorba ‘ceea... dacă n-ar fi, nu s-ar investi!