Ne vor terenurile!

Am stat şi am chibzuit, încercând să mă pun în locul omului care, din diverse motive, ajunge în postura de vânzător de teren agricol. Dacă vând la un preţ bun, care-mi convine, în condiţiile în care nu intenţionez să exploatez terenul respectiv, mă interesează oare cine e cumpărătorul şi ce vrea să facă? Mai mult ca sigur că nu... La nivel individual, o astfel de tranzacţie înseamnă, până la urmă, o afacere bună, un trai mai bun sau bani pentru investiţii.

Repet însă, asta e valabil numai atunci când primeşti un preţ bun şi corect. Însă într-o ţară măcinată de neajunsuri, cu o populaţie agricolă îmbătrânită în mare parte, cu peste trei milioane de hectare nelucrate, sub presiunea declaraţiilor, sancţiunilor şi ameninţărilor de supraimpozitare venite din partea oficialilor statului, cele mai multe terenuri agricole se vând ieftin.

Străinul îşi freacă palmele şi adulmecă orice tranzacţie cu iz de afacere bună. Pentru el... La fel de adevărat e că nu toţi străinii vin la noi cu gândul să cumpere mult şi la un preţ derizoriu. Cunoaştem cu toţi cazuri de rezidenţi sau nerezidenţi care au cumpărat sau arendat terenuri agricole şi le exploatează cum se cuvine, ceea ce înseamnă un plus pentru agricultura românească. Până la urmă, investiţiile străine trebuie încurajate, altfel nici nu putem ridica pretenţii de stat european integrat.

Problema este însă cum ne protejăm oamenii şi terenurile agricole, de oportuniştii străini care devin proprietari fără prea multe bătăi de cap, ademeniţi de mirajul unor câştiguri imediate şi necontestate. Asta pentru că mare parte din terenurile nelucrate din România sunt proprietatea unor străini care au cumpărat foarte ieftin de la noi şi fac averi tot pe spatele nostru. De pildă, plata unică pe suprafaţă, care se acordă şi proprietarilor care nu-şi cultivă terenurile, până în anul 2013.

Dacă facem un calcul foarte simplu, observăm că un străin care a cumpărat, să spunem, 500 de hectare de teren agricol cu 500 de lei hectarul, a cheltuit la achiziţie 250 de mii de lei, adică aproximativ 58.700 de euro. Subvenţia pe suprafaţă, de minim 100 de euro, îi aduce anual un venit de 50 de mii de euro, ceea ce înseamnă că omul îşi amortizează investiţia extrem de repede, cu o simplă cerere depusă la APIA.

Dacă beneficiază trei ani de plata pe suprafaţă, înseamnă că minim o sută de mii de euro îi intră în buzunar fără să dea cuiva socoteală ce face cu banii ăştia (tot datorită „elasticităţii” legislaţiei româneşti). Desigur, câştigurile pot deveni mult mai mari dacă, de pildă, terenul se află într-o zonă defavorizată sau beneficiază de plăţile de agromediu sau dacă preţul de achiziţie e mai mic (ceea ce se întâmplă frecvent).

Dacă se vor lua măsuri împotriva celor care nu-şi întreţin şi nu-şi cultivă terenurile, foarte bine. Dar proprietatea, tot proprietate rămâne. O sursă de bani nemunciţi, procurată ieftin. Un teren care, nefiind cultivat şi exploatat, îşi pierde în timp valoarea agricolă.

Uniunea Europeană condiţionează atribuirea plăţii pe suprafaţă de întreţinerea terenurilor, adică respectarea bunelor practici agricole şi de mediu. În România, în prea multe cazuri, titlul de proprietate sau contractul de arendă ţin loc de orice bună practică. Iar lipsa controalelor sau insuficienţa lor, nu face decât să-i încurajeze pe oportunişti.

Comisia Europeană recomandă României şi Bulgariei să permită cetăţenilor din UE care nu sunt stabiliţi în cele două ţări să cumpere terenuri agricole, înainte să expire perioada de tranziţie prevăzută în Tratatul de aderare, respectiv 2014, dar nu consideră că termenele de tranziţie trebuie reduse.

Recomandarea vine ca urmare a faptului că, în ţara noastră cel puţin, nu se respectă în totalitate restricţiile de vânzare către non-rezidenţi. Ce va face statul, încă nu se ştie. Cert este că la noi se poate. Şi mult, şi ieftin. Cum se spune, dacă tot nu se lasă cu control, ne vedem liniştiţi de treabă!