Cum pășunați rațional și eficient oile și vacile!

Starea actuală a pajiștilor a fost decisiv influențată în rău de pășunatul haotic, cu animalele, spre deosebire de sistemele de folosire rațională din țările cu zootehnie pastorală dezvoltată.

În cele ce urmează ne propunem să ”înarmăm” fermierii din zona montană cu principalele noțiuni ale pășunatului rațional, după care, în cunoștință de cauză și dorință de progres să le aplice în condițiile concrete din exploatația pe care o conduc.

Sisteme extensive de pășunat
După ce am aplicat toate metodele de îmbunătăţire a covorului ierbos a unei pajişti, după caz prin curăţire de vegetaţie dăunătoare, fertilizare organică şi chimică (cu excepția parcelelor fără angajamente pe agro-mediu și climă), supraînsămânţare, reînsămânţare, amendare, etc., problema cea mai importantă rămâne valorificarea producţiei de iarbă prin cosire şi / sau păscut cu animalele.

Utilizarea prin cosire reclamă cunoaşterea unor condiţii mai simple ce trebuie respectate cum ar fi: stadiul de dezvoltare al plantelor, înălţimea şi modul de tăiere, îndepărtarea recoltei, pregătirea fânului, însilozarea şi altele.
În schimb păşunatul este cu mult mai complicat, întrucât intervine factorul animal prin călcare, ruperea ierbii, dejecţii solide şi lichide, etc., cu influenţe determinante asupra productivităţii şi compoziţiei floristice a covorului ierbos al unei pajişti.

De aceea trebuie să se acorde o atenţie la fel de mare metodelor de folosire ca şi metodelor de îmbunătăţire a producţiei unei pajişti, pentru a se obţine rezultatele scontate.

Înainte de a dezvolta metodele de valorificare a ierbii prin păşunat se prezintă criteriile de clasificare a sistemelor de păşunat.

Din aceste date rezultă complexitatea deosebită a valorificării raţionale a pajiştilor prin păşunat, pe care deţinătorii acestui mod de folosinţă nu o cunosc îndeajuns şi adesea o neglijează.

Păşunatul raţional este o artă, de care depinde în final productivitatea şi durabilitatea covorului ierbos cât şi randamentul animalelor exprimat în spor greutate vie, lapte, etc., realizat în sezonul de păşunat.

Păşunatul liber nesistematic (neraţional) este cel mai dăunător pentru păşunile naturale întrucât nu ţine seama de nici o regulă privind durata de păşunat, încărcarea cu animale, împărţirea păşunii pe specii şi categorii de animale, staţionarea în târle este mult peste normal, dând naştere la supratârlire şi îmburuienarea păşunii, nu se respectă regulile sanitar veterinare şi multe alte nereguli care aduc grave prejudicii atât covorului ierbos cât şi animalelor care păşunează.
Subîncărcarea păşunii cât şi supraîncărcarea sunt la fel de dăunătoare pentru covorul ierbos.

Animalele păşunează în mod selectiv numai plantele valoroase, situaţie care favorizează extinderea buruienilor.

La fel prelungirea peste normal a duratei sezonului de păşunat, în special cu oile, păşunatul pe vreme umedă a terenurilor în pantă pot produce eroziuni grave ale solului sau tasarea lui cu extinderea pe terenuri plane a unor specii ca: târsa (Deschampsia caespitosa), pipirigul (Juncus sp.) şi altele.

Subîncărcarea până la abandon a unor păşuni dă cale liberă invaziei vegetaţiei lemnoase dăunătoare, care în timp poate să se transforme în pădure.

Păşunatul dirijat (sub picior) reprezintă cea mai simplă formă de păşunat raţional care poate fi aplicat pe toate păşunile. El presupune repartizarea diferitelor specii şi categorii de animale a unor porţiuni diferite din teritoriul păşunii, încărcarea ei cu un număr optim de animale şi păşunatul succesiv al covorului ierbos în aşa fel ca iarba să fie valorificată în măsură cât mai mare.
Prin păşunat dirijat se urmăreşte evitarea unor plimbări inutile ale animalelor peste păşune şi dirijarea lor de către păstori în acele locuri, unde la data respectivă pare mai necesar sau mai posibil ca animalele să păşuneze mai mult, să se ”aşeze“ cum zic aceştia.

În dirijarea animalelor păstorii experimentaţi din tată în fiu ţin seama mai mult de satisfacerea nevoilor de iarbă a animalelor şi aproape deloc nu se preocupă de îmbunătăţirea păşunilor. Se consideră că păşunatul dirijat nu necesită investiţii de nici un fel, este suficient numai să respecte câteva reguli de valorificare a ierbii, să tai câte un mărăcine şi cam atât. În fapt păşunatul dirijat (sub picior) nu se deosebeşte prea mult de păşunatul liber (nesistematic).

Păşunatul la pripon (conovăţ) care se practică în cazul unui singur animal sau a unor efective mici de animale care sunt legate de un pichet metalic sau par cu o frânghie sau lanţ. Acest sistem este lipsit de importanţă, cu toate că furajul este bine valorificat prin limitarea deplasării animalelor care pasc în cercuri. După terminarea păşunatului într-un loc, priponul se mută alăturat şi aşa mai departe până la valorificarea producţiei de pe întreaga suprafaţă de pajişte.

Din datele existente în literatura de specialitate, necesarul zilnic de iarbă pentru diferite specii şi categorii de animale este în general de:

* 40 - 50 kg la vacile cu producţie mare, tauri şi boi;

* 30 - 40 kg la vacile slab productive sau sterpe şi cai adulţi;

* 20 - 30 kg la tineretul bovin sub 200 kg;

* 5 - 6 kg la ovinele adulte şi altele.

Producţia păşunii determinată în masă verde (MV) recoltată pe vreme însorită, fără rouă, se poate transforma în substanţă uscată (SU) sau în unităţi nutritive (UN) mai expeditiv pe bază de coeficienţi sau prin determinări de laborator. Raportul între MV şi SU este în general de 5 : 1, respectiv pentru transformarea producţiei de MV şi SU se împarte producţia de MV la 5.

Pentru transformarea în UN se iau în considerare următoarele valori:

- 0,25 UN (4 kg MV/ 1 UN) pentru iarba de calitate foarte bună, în care predomină gramineele şi leguminoasele valoroase;

- 0,20 UN (5 kg MV/ 1 UN) pentru iarba de calitate bună în care predomină gramineele valoroase;

- 0,16 UN (6 kg MV/ 1 UN) pentru iarba de calitate mijlocie în care plantele valoroase reprezintă cel mult 50 %;

- 0,14 UN (7 kg MV / 1 UN) pentru iarba de calitate slabă în care predomină plante inferioare din punct de vedere furajer.

Aceste date sunt utile în stabilirea ponderii ierbii de pe păşune pentru necesarul raţiei de întreţinere şi producţie al animalelor în special al vacilor de lapte, care au nevoie de o furajare suplimentară cu nutreţuri concentrate în funcţie de nivelul producţiei de lapte.

Pentru transformarea producţiei de iarbă exprimată în UN în producţii animaliere se face apel la coeficienţii din literatura de specialitate care în cazul nostru sunt:

* 1 - 1,2 UN pentru 100 kg greutate vie necesare funcţiilor vitale (raţie de întreţinere);

* 0,45 - 0,50 UN pentru producerea 1 kg lapte vacă;

* 3 - 5 UN pentru 1 kg spor greutate vie tineret taurin.

Concret pe păşune în condiţii obişnuite, în medie 1 kg lapte vacă se obţine cu un consum de 1 - 1,3 UN iar 1 kg spor greutate vie la tineret taurin în vârstă de peste 12 luni se realizează cu 7,5 - 10 UN, care reprezintă conversia optimă a ierbii în produse animaliere.

Gradul de valorificare sau coeficientul de folosire al păşunilor prin păscut cu animalele, este în funcţie de calitatea covorului ierbos şi variază în limite destul de largi:

* 25 - 35 % păşuni pe terenuri umede cu rogozuri (Carex sp.);

* 30 - 50 % păşuni subalpine şi montane de ţepoşică (Nardus stricta);

* 45 - 70 % păşuni dealuri uscate (Festuca valesiaca, F.rupicola, Botriochloa ischaemum);

* 65 - 90 % păşuni de dealuri umede şi lunci cu graminee valoroase;

* 85 -95 % păşuni naturale montane cu graminee valoroase sau păşuni semănate din toate zonele.

Repartiţia producţiei de iarbă într-o perioadă de păşunat este destul de neuniformă fiind mai mare la începutul spre mijlocul sezonului şi mai mică la sfârşitul sezonului de păşunat. Din aceste considerente necesarul calculat de iarbă pentru o unitate de vită mare (UVM) în condiţiile din ţara noastră este bine să fie mărit cu cca 30 %, ajungând astfel la 65 kg iarbă pentru 1 UVM sau 13 kg substanţă uscată (SU). Există şi o altă metodă de calcul în care la un consum de 50 kg iarbă (10 kg SU) suprafaţa atribuită pentru 1 UVM se măreşte cu 30 %, rezultatul fiind acelaşi în ambele cazuri.

Încărcătura optimă cu animale

Ritmul neuniform de repartizare a producţiei de iarbă pe păşuni face ca animalele să aibă de regulă un surplus de hrană la începutul păşunatului şi să fie prea puțină la sfârşitul sezonului.

Rezolvarea acestui neajuns pe păşunile neamenajate se face pe două căi şi anume reducerea treptată a efectivelor de animale scoase la păşunat sau hrănirea cu nutreţuri produse în arabil (porumb verde, sfeclă, dovlecei, etc.) sau alte furaje însilozate.

În condiţiile unui păşunat pe tarlale, această problemă se poate rezolva mult mai uşor în sensul că o parte din tarlale (de exemplu 2 - 3 tarlale din 8 existente) la primul ciclu de păşunat producţia excedentară se coseşte pentru prepararea fânului sau însilozare.

La fel se procedează şi la ciclul doi de păşunat (1 - 2 tarlale din 8). Abia la ciclul al 3-lea şi următoarele (4 - 6), producţia păşunii se valorifică numai prin păscut cu animalele şi completarea după caz pentru vacile de lapte cu furaje recoltate din primele cicluri de recoltă sau din afara păşunii.
Stabilirea încărcăturii cu animale a unei păşuni se face în baza determinării repetate în mai mulţi ani a producţiei păşunii prin cosire, respectiv a producţiei brute de iarbă (Pt) pe cicluri de păşunat cât şi stabilirea coeficientului de folosire a ierbii (Cf).

Producţia totală de iarbă se determină prin cosire şi cântărire pe 2 - 4 mp din tarlaua ce urmează să fie păşunată sau pe o suprafaţă de probă îngrădită. Coeficientul de folosire exprimat în procente se stabileşte prin cosirea şi cântărirea resturilor neconsumate (Rn) pe 5 - 10 mp, după scoaterea animalelor din tarla şi raportarea ei la producţia totală.

Dacă producţia totală (Pt) a unei păşuni este de 20.000 kg/ha şi resturile neconsumate (Rn) sunt de 3.000 kg/ha, coeficientul de folosire a ierbii (Cf) ar fi de 85 %.

Determinarea corectă a încărcăturii cu animale a unei păşuni este deosebit de importantă pentru menţinerea producţiei şi calităţii covorului ierbos.

Supraîncărcarea ca şi subîncărcarea unei păşuni au influenţe negative, greu de îndreptat ulterior.

În stabilirea încărcăturii cu animale se poate lua în calcul şi experienţa locală dacă a avut rezultate bune pe termen lung.

Împărțirea pajiștii în parcele și mărimea lor

Pentru buna desfăşurare a valorificării ierbii dintr-un trup de păşune, se prezintă câteva calcule care sunt necesare pentru determinarea mărimii unei parcele de păşunat (Mp) şi al numărului de parcele (Np) din tarla care face parte dintr-o unitate de exploatare (UE) prin păşunat a unei pajişti:
Mărimea parcelei se face în funcţie de rezerva de iarbă.

În mod normal, iarba se valorifică cu atât mai bine cu cât numărul parcelelor dintr-o tarla de păşunat este mai mare. Un număr prea mare de parcele, ridică foarte mult costurile ocazionate de împrejmuirile cu garduri fixe. De aceea în practică este mai răspândit sistemul de împărţire a unei păşuni în minim 4 parcele până la maxim 12 parcele cu un optim de 6 - 8 - 10 parcele cu garduri fixe, în interiorul cărora păşunea se subdivide cu gardul electric necesarul de iarbă pentru jumătate sau o zi.

Modul de împărţire în parcele a unei tarlale care face parte dintr-o unitate de exploatare (UE) este determinat de configuraţia terenului, de forma lui geometrică.

Se pot remarca posibilităţile multiple de aşezare al adăpătorilor care nu trebuie să lipsească din parcele. La fel, ideal ar fi să avem în fiecare parcelă câțiva arbori sau pomi pentru umbră, cum sunt paltinul, molidul, nucul şi alţii.

Reuşita păşunatului porţionat în interiorul unei parcele depinde şi de utilizarea corespunzătoare a gardurilor electrice.

Sisteme raționale și reguli de pășunat
Pășunatul pe parcele este sistemul obișnuit de păşunat sistematic, fiind cel mai răspândit în ţările cu zootehnie dezvoltată.
Ca principiu el se bazează pe subîmpărţirea unei păşuni (trup, unitate de exploatare) cu ajutorul unor garduri fixe în mai multe parcele (6 - 12), urmând ca pe fiecare parcelă păşunatul să se facă liber pe 1/6 până la 1/12 din suprafaţă.
În general s-a preconizat ca fiecare parcelă să fie păşunată timp de 4 - 7 zile, nu mai mult pentru a se evita păşunatul a doua oară a ierbii păscute în prima zi, aceasta fiind în plină creştere.

Între durata păşunatului parcelelor (Dpp) şi durata refacerii ierbii (Drp) ideal ar trebui să fie un raport de 1 : 13. În practică, deseori acest raport este de 1 : 4 - 1 : 6, când vegetaţia suferă pentru că este păscută a doua oară în timp foarte scurt, este călcată inutil în picioare sau este insuficient valorificată, cu resturi neconsumate datorită dejecţiilor şi alte cauze.

Faţă de sistemele de păşunat mai simple, păşunatul pe parcele după metoda clasică, reprezintă un progres considerabil, asigurând vegetaţiei o perioadă de refacere suficientă, un grad de folosire ridicat prin evitarea păşunatului selectiv, cu posibilitatea intervenţiei între cicluri pe parcelă cum ar fi aplicarea fazială a îngrăşămintelor chimice, cosirea resturilor neconsumate, împrăștierea dejecţiilor, etc. cât şi a efectelor binefăcătoare ale razelor solare în distrugerea unor germeni patogeni.

Unele probleme apar totuşi cu încărcarea momentană a parcelei (Ip) care într-un anumit interval de 4 - 7 zile este prea mică, animalele având la dispoziţie o suprafaţă prea mare, încep să aleagă în primele zile, calcă iarba în picioare, o murdăresc, nu o consumă suficient de bine, preferând să flămânzească la sfârşitul duratei de păşunat în parcelă decât să pască toată iarba avută la dispoziţie.

La un număr mai redus de parcele este mai greu de organizat un păşunat pe grupe de producţie (la vaci de lapte de exemplu) sau un păşunat succesiv cu mai multe specii de animale, ca de exemplu cu ovine după bovine (niciodată invers) pentru a valorifica integral producţia de iarbă.
Păşunatul dozat clasic este o metodă şi mai intensivă de folosire, în care pajiștea se delimitează cu ajutorul gardului electric în suprafeţe de păşunat care să le asigure hrana pentru o jumătate sau o zi, în interiorul unei tarlale cu gard fix. Organizarea păşunatului pe parcele şi a celui dozat presupune respectarea cu stricteţe a unor reguli de bază ale exploatării păşunilor, care se adaptează în funcţie de mersul timpului, ritmul de creştere a ierbii, influenţa păşunatului asupra covorului ierbos, şi alte criterii zoo-economice.
Pășunatul dozat ameliorat sau folosirea combinată (cosit – administrat iarbă pe loc la animale) este cea mai intensivă metodă de utilizare a unei pajişti foarte productive. Sistemul de folosire constă în cosirea la 4-5 cm înălțime a ierbii dintr-o parcelă pentru necesarul de o jumătate de zi, delimitarea cu gardul electric și lăsarea animalelor în special vaci de lapte de mare producție să consume iarba direct din brazde.
Prin acest procedeu utilizat pentru prima oară în țara noastră la IAS Prejmer – BV (Marușca 1978) după un model olandez, realizăm câteva avantaje pentru vacile de lapte și dezavantaje pentru covorul ierbos.

Avantajul pentru vacile de lapte și efectul economic constau în:

- Reducerea la un sfert (2 ore) a timpului de hrănire față de păscutul direct (8 ore) cu economisire de energie care se transformă în lapte;

- Creșterea cantității de substanță uscată ingerate având în vedere că iarba este ofilită și mai uscată decât cea păscută direct;

- Avantajul mișcării în aer liber față de vacile hrănite la iesle cu iarbă cosită;

- Gradul de valorificare a ierbii este de peste 95 %;

- Nu mai este necesară cosirea resturilor neconsumate.

Dintre dezavantaje amintim:

- Regenerarea mai lentă a ierbii după cosit și călcatul animalelor;

- Costul ocazionat de cosirea ierbii înainte de a fi consumată;

- Scurtarea duratei de viață a pajiștii semănate intensive;

- Pregătire profesională corespunzătoare pentru a fi corect aplicată.
Având în vedere încărcarea instantanee mare, se recomandă ca spațiul îngrădit cu gard electric în parcelele cu gard fix să fie de 3-4 ori mai mare decât suprafața cosită pentru o porție de jumătate de zi, funcționând ca un cursor, în față iarba proaspăt cosită și în spate cu maxim 2 zile de la cosire.

Iată câteva reguli mai importante de folosire raţională a păşunilor în sistem dirijat de conducere a animalelor:

Obişnuirea treptată a animalelor cu iarba de pe păşune, cu raţii de trecere şi păşunat moderat în primele zile ale sezonului.
Durata păşunatului într-o parcelă să fie cât mai mică, iar durata de refacere a ierbii după păşunat să fie suficientă, respectiv: 16 zile în luna mai, 20 în iunie, 25 în iulie, 32 în august, 37 în septembrie şi peste 40 zile în luna octombrie.
Încărcarea parcelelor să fie în limite raţionale, care se poate realiza prin reducerea Dpp păşunându-se zilnic porţiuni cât mai mici cu încărcare maximă calculate pe baza rezervei de iarbă disponibilă, delimitată de gardul electric.
Forţarea animalelor să consume integral iarba din parcele pentru a preveni păşunatul selectiv şi a asigura o otăvire uniformă la ciclurile următoare de păşunat.
Modificarea încărcării parcelelor în cursul perioadei de vegetaţie în funcţie de producţia de iarbă, prin mărirea respectiv micşorarea suprafeţelor repartizate zilnic animalelor cu ajutorul gardului electric.
Compensarea variaţiilor sezoniere de creştere a ierbii prin cosirea unor parcele în prima perioadă de păşunat şi furajarea suplimentară în a doua jumătate a verii.
Folosirea din plin a perioadei de refacere a ierbii pentru efectuarea lucrărilor de îngrijire a păşunii (împrăştierea baligilor, combaterea buruienilor, cosirea resturilor neconsumate, fertilizare fazială, irigare, etc.).
Practicarea păşunatului de noapte în timpul căldurilor de vară.
Evitarea păşunatului pe vreme excesiv de umedă şi furajarea la iesle pentru a feri ţelina de stricăciuni prin călcare cu animalele.
Asigurarea pe cât posibil în parcelă a alimentării permanente cu apă a animalelor.
Ocrotirea animalelor de arşiţa verii şi frigul din primăvară sau toamnă prin asigurarea unor umbrare forestiere sau adăposturi uşoare.
Oprirea din timp a păşunatului, înainte ca animalele să sufere de lipsa de iarbă şi mai ales pentru a sigura păşunii timpul necesar de pregătire să intre bine în iarnă.