Dacă ne închipuim guvernul ca pe o „rablă” mult dorită, totuși cu un motor de n-șpe mii de iepe cucuiete sub capota ruginită, dar care a avut la volan ba un pilot mult prea tehnic, fără curiozități de a apăsa accelerația la blană, ba unul mult prea temător (să nu zicem laș) care a ținut un picior pe frână și unul de gardă pe ambreiaj, apoi putem să pricepem mai limpede fiecare schimbare de după fiecare „achiziție”.
Mai electorală sau mai puțin electorală (de troc postelectoral sau de necesitate fără stare). Uneori i se mai pun câteva table (desigur că mai pitorești, doar suntem în țara lui Vlahuță) direct peste cele ruginite, alteori i se scot portierele rablagite sau i se văcsuiesc cauciucurile crăpate, să pară mai jeep, mai de 16 (4X4, pentru cine a uitat aritmetica). Claxoanele însă, sunt de fiecare dată delicioase. Aproape miștocărești. Maneta primului-birjar este precum sceptrul voievozilor, iar portbagajul pe măsura bugetului. Uneori, dacă viziunea „tunătoare” e mai cu zvâc, se mai pun două sau chiar trei portbagaje externe, de tip Dacia 1300, pentru eventuale greutăți cu deficit, în afara prescripțiilor strict europene. Toate cele în nituri din aluminiu sau pur și simplu sârmate strâns, cu un răsuci de meseriaș.â
Apoi, imediat după botezul RAR ( a se citi jurământul de investitură) începe marea schimbare. Pistoanele, întotdeauna în y + z = w, se confecționează la cald, prin negocieri între baia de ulei și chiulasă. Apoi cilindrii nu au de ales, trebuie să se învețe cu noile pistoane. Și tot așa, se schimbă platina bună cu una și mai bună iar jigloare se suflă cu zgomot după tratamentul cu sârmă oțelită.
Nu se va scăpa nimic din vedere. Nici retrovizoarele, nici farurile. Unele, mai din inox, se vor lustrui un pic. Să se vadă că măcar suporturile au fost păstrate. De șasiu ce să mai vorbim. E după cât de adânc își doresc să tuneze caroseria. Ba în limuzină, ba în drezină. Și tot așa, de fiecare dată când se schimbă cârmacii. Uneori e cu comandă dublă.
În unele cazuri premierul a fost mult prea scurt și nu atingea mai deloc pedalele. Iar atunci când reușea să o facă era un dezastru. Alții erau învățați să fie copiloți și tot așa. Încât nu poți să nu te-ntrebi, cum naiba mai participă și la curse. Nu-i mare bai că nu pleacă de la start decât trași pe sfoară iar la finish nu reușesc să se oprească decât în gard. Important e că avem cel mai tunat și fulgerat monopost văzut vreodată. Dovadă că suntem creativi și plini de simțul umorului.
Na că am dat-o și eu în gard! Că tot nu știam cum să ocolesc atâta propășirea a patriei.
Acest text erste un pamflet şi trebuie tratat ca atare!