Poemul naţional Mioriţa este trist şi chiar mai mult, plin de o ancestrală neîncredere în cele lumeşti. Dar ne reprezintă cu desăvârşire ca popor oricât de mult încearcă unii să reducă mioriţa la o oaie.
Dacă este să vorbim de ideea ministrului Dobre e adevărat că mulţi români privesc ideea brandului mioritic ca pe ceva jenant. Pentru că în mentalul lor ciobanul este confundat cu păstorul. Ca să nu ne ascundem după deget, sintagma „nu fii cioban” este folosită de multă vreme pentru a spune cuiva să nu fie prost, mojic sau nesimţit. Acest fapt a făcut ca în mentalul colectiv să privim tagma ciobanilor cu un anume sentiment de jenă naţională.
Dar, dacă ne uităm pe munţii, dealurile şi uneori chiar şi pe câmpiile României, turmele de oi sunt peste verdele crud al primăverii precum norii albi pe cerul albastru. Iar ciobănitul a păstrat integru acest popor de-a lungul veacurilor. Acest fapt nu este scos în faţă nici măcar de istorici. Limba română a circulat peste toţi munţii Europei, chiar. Cu mult înaintea bonjuriştilor.
Ciobanii şi-au apărat păşunile cu sabia şi uneori doar cu ciomagul în mână, mai abitir decât orice armată regulată. Şi chiar şi atunci când am fost cotropiţi, ciobanii au circulat cu lejeritate printre vămile vremurilor. Nimeni, niciodată nu le-a putut lua dreptul la păşunat. Iar oaia este ca un fir roşu care ne străbate istoria. Oricât de loviţi ne-am da, tot un cioban se spune că a întemeiat şi Bucureştii. De ce nu un „entelectual” sau vreun negustor de orice altceva v-aţi întrebat vreodată?! Mielul este simbolul sacrificiului şi în creştinism. Şi nimeni nu râde de faptul că Isus este privit ca păstor al neamurilor.
Iar noi ăştia, sclifoşiţii, nu ne mai plângem când suntem făcuţi oile Domnului. De ce oare, nu?! De ce să privim mielul doar ca pe o friptură de Paşte iar oaia ca ceva nelalocul ei?! Oare credeţi că nu sunteţi precum turma de oi?! Nu vă lăsaţi la fel conduşi de păstorii vremurilor?! De ce vă credeţi aşa superiori oilor?! Poate pentru că nu avem curajul de a ne privi în oglindă decât atunci când suntem siguri că vedem doar ceea ce este pe placul orgoliului nostru.
Viaţa trebuie trăită cu seriozitatea ţăranului român. Cu felul lui de a râde de chestiile mult prea solemne, chiar ridicole. Umorul şi miştoul grosier şi chiar grobian ne reprezintă ca naţiune deşi încercăm să o facem pe sfinţişorii. Trădările, întoarcerile de arme, pârâtul pe la Înaltele Porţi şi chiar mazilitul. Securismul şi felul natural mafiot în care ne structurăm existenţa trecând cu nonşalanţă peste valorile aşa zis europene, ne sunt la fel de comune precum oaia şi berbecul.
Iar cea mai veche ocupaţie, ciobănitul, este cu un pic înainte faţă de orice altă tehnologie agricolă. Poate doar trasul cu ochiul la vecini şi curvărăsia să fie un pic mai de demult.
Culmea este că, cel puţin la noi, tehnologia păşunatului nu s-a prea schimbat deloc. Oaia paşte la fel. În turmă. Ca şi noi. Doar ciobanii erau mai cu ştaif. Păstoritul a rămas ca şi acum peste 2000 de ani când Burebista a tăiat viţa de vie ca nu cumva străjerii să adoarmă în post. Iar oaia, vrem nu vrem, ne reprezintă ca popor.
În Covasna se spune aşa, „dacă vezi într-o curte oi apoi acela e român”. Iar noi ne facem că oaia e aşa o bizarerie numai bună de miştocărit. Nu, dragii mei, oaia ne cam reprezintă cu high definition!
Iar mioriţa cea guralivă iar a făcut-o de oaie. Aşa e cu minunile, sfârşesc în banalizare!