"Somnul naţiunii naşte monştri"

Din cauza faptului că partidele politice duc lipsă de strategi şi strategii politice agricole coerente, încetul cu încetul în jurul celor două publicaţii s-au cristalizat simpatiile pentru una din cele două mari ideologii agricole prezente pe bătrânul continent - cea occidentală şi cea estică, rusească.
Agricultura românească s-a aflat permanent sub influenţa totală a fenomenelor agrare din Rusia şi există paralelisme clare în acest sens, în evoluţiile ciclice. Acestea presupun trecerea de la exploatarea parcelară a pământului la cea în sistem latifundiar şi invers. Adică practicarea agriculturii la extreme (fărâmiţarea terenului - comasarea terenului prin constrângere), fără a interpune un sistem echilibrat, cum este cel al fermei familiale.

Câteva similitudini:
1595 - "legământul lui Mihai Viteazul", considerat de Nicolae Bălcescu drept începutul şerbiei/iobăgiei ţăranilor în }ara Românească. Pentru a putea începe lupta de realizare a unităţii naţionale, el dă legământul ţăranilor de moşie, ca aceştia să nu mai poată pleca pe alte moşii
1597 - cazul lui Boris Godunov privind legarea de glie a ţăranului
1861 - manifestul lui Alexandru al II-lea în Rusia privind "Dăruirea milostivă oamenilor iobagi a drepturilor locuitorilor liberi din mediul rural"
1864 - actul lui Cuza-Vodă pentru emanciparea ţăranilor
1905 - răscoala ţărănească din Rusia
1907 - răscoala ţărănească din România
Plus ciclul agrar complet început la instalarea comunismului în cele două ţări, prin instaurarea latifundiilor (de tip CAP şi IAS în România) şi sfârşitul anilor '90, prin dezmembrarea aproape totală a latifundiilor şi trecerea la sistemul parcelar.
Mai concret, în România, în 92 de ani (1921-2013) s-a produs un ciclu agrar şi jumătate. Prin legea din 1921, moşiile boiereşti au fost împărţite ţăranilor, iar în momentul instaurării comunismului, din 1947 până în 1962, parcelele au fost comasate în latifundii de tip CAP şi IAS. La momentul fiecărei comasări şi parcelări, România a trecut printr-o accentuată scădere a producţiei agricole (1921-1936, 1950-1970 şi 1989-prezent).
Gândiţi-vă puţin... din cei 92 de ani, bietul popor român a trebuit să suporte 58 de ani de scădere a producţiei agricole, plus 10 ani de înfometare comunistă (anii '90). Acest lucru a distrus însăşi fibra poporului român.

România, din cauza perpetuării la conducere a foştilor "vizionari" comunişti din domeniul agricol, adoptă în continuare strategiile de implementare a acestor cicluri agrare. Iar revista Profitul agricol pare-se că susţine intens această ideologie, din moment ce abundă în articole care tratează tema cooperativizării drept soluţia cea mai eficientă pentru agricultura românească. Şi să fie foarte clar, cooperativa ca formă de asociere (inclusiv a fermelor de tip familial) pentru achiziţia de inputuri, vânzarea la comun a producţiei, negocierea la comun a preţurilor etc., nu are nimic de-a face cu ideologia cooperatistă pe care o incriminăm. ~ntr-un editorial, redactorul-şef George Ostroveanu se gândeşte la pericolul destrămării actualelor latifundii într-un viitor nu prea îndepărtat: "Vă gândiţi ce ar însemna destrămarea lor în - să zicem - viitorii 10-20 de ani?" (Profitul agricol nr. 41/2013, pag. 3). Şi alţi actuali şi foşti oficiali care-şi mai dau cu părerea în revista lui Ostroveanu văd prin dezvoltarea latifundiilor şi integrarea ţăranilor în cooperative agricole de producţie calea de urmat în România. Suprapunerea acestei strategii care încă are foarte mulţi adepţi la noi, pe strategia Uniunii Europene de dezvoltare a agriculturii, a dus inevitabil la scădere dramatică şi prelungită a producţiei agricole, cea mai mare dintre două cicluri agrare (1989 -2013).
Dar care este strategia occidentală? Ciclurile agrare au existat şi în Occident încă de pe vremea romanilor, dar ele au fost întrerupte prin interpunerea între cele două sisteme de producţie deficitare - parcelele şi latifundiile - a unui al treilea sistem, cel al fermelor familiale. Prin dezvoltarea acestor ferme de familie în jurul anilor 1750, ciclurile agrare nu s-au mai produs, iar producţia agricolă a crescut constant şi fără scăderi abrupte. Astfel, toată lumea este de acord că datorită acestui fenomen, Occidentul a realizat saltul uriaş înainte din zilele noastre.

Necesitatea dezvoltării unui număr mare de ferme familiale în România, pentru a reduce incidenţa ciclurilor agrare, adică a sistemelor de producţie aflate la extreme, s-a cristalizat în jurul academicianului Otiman, dar şi în jurul revistei Ferma, cu mult înainte de aderarea ţării noastre la UE. Din păcate, din cauza omniprezenţei "fantomei comuniste" la toate nivelurile de conducere a agriculturii, aceste voci care militează pentru susţinerea fermei de familie sunt prea puţin ascultate...
De acum înainte vom duce eforturi pe toate căile posibile pentru a promova acest sistem, deoarece nu este posibil ca un ministru tânăr să declare, în anul de graţie 2013, că: "Cei care au până la 5 hectare vor primi o plată mai mică, pentru a-i determina să se asocieze, pentru a-i determina să lucreze în comun terenurile". Să se înţeleagă, de către "binevoitorii" care vor sări cu acuze de tot felul, nu suntem împotriva asocierii producătorilor agricoli. Dimpotrivă, am susţinut şi susţinem acest deziderat. ~nsă asocierea este un act voluntar şi câtă vreme oamenii îl percep aşa, şansele să adere la o structură sau alta sunt mult mai mari decât impunerea unei ideologii care nu are nici o legătură cu libertatea de a alege!
Latifundiile, exploataţiile de mari şi foarte mari dimensiuni trebuie să existe, însă nu singure. Problema apare atunci când este susţinută comasarea excesivă a parcelelor - identificabile în politica agricolă naţională ca gospodării de subzistenţă - şi transformarea lor în latifundii, după ideologia comunistă. La fel cum parcelarea excesivă duce inevitabil la imposibilitatea practicării agriculturii pe suprafeţele respective. Susţinerea şi dezvoltarea căii de mijloc - ferma familială - asigură însă echilibrul, împiedicând apariţia agriculturii ciclice, desfăşurată exclusiv în jurul celor două extreme.