Cine se mai poate pune astăzi cu traderii?

Adică banii nu trag, cum ar fi firesc, la producători, la cei care cu adevărat fac grânele. Ori la cei care fabrică laptele, pâinea sau vând tractoare. Ci la negustori. Fie că îi numim operatori, traderi ori silozari, cu toţii, de fapt, nu sunt altceva decât negustori de cereale. Care cumpără marfa, în speţă cerealele, de la unii ( producători, de cele mai multe ori) şi le vând mai apoi altora ( procesatori ori ce or fi). Ei riscă, de altfel, cel mai puţin, dar, culmea, câştigă cel mai mult. Pe ei nu-i interesează dacă mâine va ploua ori dacă în toamna asta va fi secetă. Ceea ce este însă şi mai ironic este faptul că unii dintre aceşti operatori, care câştigă sume fabuloase de bani, îşi ating scopurile comerciale cu resurse relativ limitate: un birou şi câteva persoane cu computere. Şi un siloz. Deci, au toate costurile previzibile, sub control şi la vedere.

Într-un clasament al celor mai profitabile companii care activează în domeniul agricol, publicat în presa autohtonă, nu cu mult timp în urmă, pe primele poziţii apar exact astfel de firme. Nu producători cu sute de mii de hectare, nu societăţi cu mii de angajaţi, nu firme cu sisteme sofisticate de irigaţii, ci, culmea, SRL-uri de trei oameni, care învârt sute milioane de euro anual. Din ce ? Din activităţi conexe domeniului agricol, chiar dacă firmele în cauză nu deţin nici un hectar de teren arabil.

Recent, auzim că firmele în cauză ( care au la origine capital străin ) au hotărât să se implice şi mai mult în agricultură. Dar cum ? Evident că nu prin cumpărarea de terenuri agricole, păsări ori animale, investiţii care ar comporta riscuri şi dureri de cap. Ci prin crearea unor reţele naţionale de silozuri. Unde să poată depozita marfa liniştiţi până când piaţa nu umflă suficient de mult preţul. Depozitele sunt mijloacele prin care aceştia îşi netezec drumul spre profit. Bani au, logistică nu mai vorbesc, iar camioane, la o adică, pot închiria la discreţie. Aşa că traderii se pun pe cumpărat depozite.

Bun, şi poate vă întrebaţi ce semnifică acest lucru pentru agricultura autohtonă ? Câtă vreme astfel de operaţiuni sunt legale, care e problema? Piaţa cere silozuri, apar, iată, silozurile. Chestiunile sunt însă puţin mai nuanţate şi transmit, în opinia mea, cel puţin două mesaje importante: o dată, o recunoaştere a faptului că agricultura românească are potenţial, respectiv, pe de altă parte, un puternic semnal de alarmă pentru autorităţi, care, sigur, ar trebui să susţină producţia şi producătorii. Detaliez: pentru a contrabalansa, dacă doriţi, ofensiva traderilor, statul român ar trebui obligatoriu să subvenţioneze construcţia de silozuri pentru fermieri. Altfel va apare un dezechilibru şi mai mare dintre cei care produc şi care plimbă cerealele. Şi vom suferi cu toţii, fermierii, consumatorii, piaţa...