Aşa cum a spus ministrul Agriculturii, 15 mai este cu adevărat „o zi istorică”. Iată că APIA a putut trage liniştită obloanele campaniei pentru depunerea cererilor unice. Cu un rezultat care susţine, cu relevanţă, continuarea procesului de comasare.
Dacă numărul fermierilor care au depus cereri a scăzut cu 170.000, suprafaţa pe care s-a cerut plata subvenţiilor a crescut cu 215.000 ha. 15 mai 2017 este cu adevărat „istorică” în primul rând pentru că s-a spart mitul cum că la noi nu se poate niciodată stabili un target categoric la care toată lumea, cu foarte mici excepţii, să adere.
Niciodată nu am crezut că îi voi auzi pe liderii fermierilor cerându-şi scuze ministrului pentru că i-a contrazis prin acţiuni concrete. Nu prin declaraţii de presă sforăitoare. Nu mai pomenesc aici momentele pentru că sunt convins toată lumea le ştie. Chiar dacă nu le trâmbiţează. Acum, datorită „cerbiciei” cu care şi-a motivat colaboratorii din toată ţara, iată că putem vorbi de o altfel de atitudine la nivelul administraţiei. Se poate spune că şi APIA, dar şi fermierii, au trecut în epoca „deci se poate şi la noi”. Ani de zile ne-am lamentat că APIA e plină de lefegii piloşi care plimbă hârtiile în cerc. Până la ameţirea fermierilor şi a tuturor celor care aşteptau ceva mai bun! De fiecare dată ne-am plâns de lipsa de eficienţă şi implicare a aparatului birocratic. Toată lumea arăta spre cer ca după paparude. Dar Petre Daea a demonstrat că atunci când un manager vrea să pună ardei iute în sistemul vascular al aparatului, starea de lehaminte se transformă în efervescenţă. Nici nu trebuie dat nimeni afară pentru că cine nu reuşeşte să se adapteze ritmului impus de manager se va cere singur pe tuşă.
Recunosc că actualul ministru al Agriculturii nu se plânge de colaboratori (nu subalterni!!!!!). Cu o experienţă foarte mare în munca cu oamenii, acesta ştie cum să-i strunească. Celui care răspunde la vorba bună, Daea îi oferă mai mult de atât. Celor care au nevoie de un ton grav (să nu spun de ţipete), ministrul le vorbeşte pe o tonalitate extrem de joasă privindu-i în ochi. Sfredelindu-le parcă fiecare circumvoluţiune la nivel de neuron. Cine nu răspunde „radarului ministerial” cu un semn că „se mai poate” este trecut direct pe lista „ăsta nu mai poate fi resetat”.
Eficienţa mult discutată a instituţiilor statului depinde într-un mod cu totul masiv de atitudinea celor care le păstoresc. Daea a decapitat câteva capete ale acestui balaur instituţional fără să scoată sabia decât pe jumătate din teacă. Alteori doar plimbând-o ca pe un stindard nedesfăşurat. Iar atunci când a fost nevoit să o folosească a scos-o lin din teacă şi a lovit fulgerător. Felul ministrului de a spune nu este devastator. Dar spune nu doar atunci când este convins că nu există altă cale. Şi e adeptul celebrei fraze din armată cunoscută de fiecare om care a satisfăcut stagiul militar: „Nu există nu pot ci doar nu vreau! Iar dacă cine nu poate va fi ajutat, cel care nu vrea va fi obligat!”.
Cam aşa se scrie istoria. Prin implicare şi un program de muncă fără niciun fel de limită! Iar exemplul ministrului a fost urmat de cei mai mulţi dintre colaboratorii săi.