Nu trece bine un dezastru că apare un altul. Aşa e în agricultură. De când s-a zgâriat prima dată o brazdă sub care omul a culcat sămânţa. Ba o grindină, ba o rupere de nori, ba o secetă, ba mai ştiu eu ce atac de gângănii supărate pe lupta inegală cu insecticidele.
Apoi, cu note înalte de soprană sau de cine mai ştie ce contratenori, contrabaşi şi contra orice şi cu apelative din familia şoc, dezastru, senzaţional, apocalipsă sau apocalipsa apocalipselor, cei care împart senzaţionalul jubilează pe motiv de rating obţinut. Fiecare plantă căzută sub oropsirea vremurilor noi e adusă în prim-plan şi povestită de-a fir a păr.
Doar fermierii din ferme, mai puţin televizaţi de posturile clipei imediate, spun că pierderile sunt bugetate de fiecare dată. Şi cele naturale, dar şi cele tehnologice. Primele nu pot fi imputate decât unei presupuse divinităţi, care şi-ar fi luat obolul, pe când a doua categorie cam face diferenţa între abordări corecte, care par uneori norocoase şi abordări scolastice. Între cei care se asigură şi cei care speră că va fi vreme bună.
Impenetrabilele căi ale succesului nu aşteaptă la cotitura dintre cele şase norocoase şi minunatele babaroase. Trasează linii adânci, penetrând realitatea, construind drumuri acolo unde nu mai există alte căi. Dar cei ocupaţi de fiecare dată cu jelitul pagubelor nu văd licărul speranţei nici când le bate direct în ochi. Omenirea a fost întotdeauna supusă dezastrelor. Poate de aceea s-au înălţat atâtea temple tuturor iluziilor...
Dar să nu generalizăm, că e plină lumea de astfel de generalizări şi aprecieri absolute şi de necontestat. Iar când unii oamenii sunt preocupaţi doar să salveze ce s-a pierdut, se trece deja la categoria „ce ar fi fost dacă nu ar fi fost”. Nu mai vorbesc de acceleratele situaţii de urgenţă... Cum să mai fie urgent, după un asemenea fenomen extrem, altceva decât evaluarea pierderilor?! Pierderi care atunci când sunt majore nu pot fi contestate de nimeni.
Apoi, după o vreme de analize şi calcule, să se stabilească măsuri, de asemenea excepţionale. Dar nu se poate veni cu stindardul de azi, acum ori niciodată, când dacă nu ar fi fost acest dezastru abia la toamnă s-ar fi cules roadele. Deci, timp destul să se calculeze corect şi să se vină cu contramăsuri pentru salvarea afacerilor. Acolo unde e cazul, bineînţeles!
Agricultura, dragi telespecialişti la ceas de seară pe sticlă sau plasmă, a fost întotdeauna la mâna lui Dumnezeu şi aşa va fi mereu. Oricât aţi acoperi pământul cu sticlă, folie sau poliuretan. Oricâte irigaţii ar fi pe pământ, tot va veni o uscăciune dintr-altceva. Ar trebui să înţelegem că limitările nu vin de la noi. Ci există reguli, chiar şi atunci când nu le-am descoperit şi chiar şi atunci când nu le-am inventat sau construit noi, de care nu ştim nici să ne ferim şi nici să le driblăm.
Uitaţi-vă că în ciuda tratamentelor cu neonicotinoide, măria sa Tanymecus îşi arată muşchii şi mai cere un tratament de corecţie. Peste câţiva ani nici măcar trei tratamente nu-l vor mai scoate la plajă cu picioarele în sus.
Orice am vrea sau nu am vrea noi, natura, din care facem parte, va găsi un răspuns. Poate nu cel care ne place sau pe care îl aşteptăm. Ce putem noi să facem? Să ne pregătim cu tot ceea ce omeneşte şi tehnologic este posibil. Altfel, nici măcar mult-cerutele despăgubiri nu ne vor mai scoate din impas!