14 noiembrie – Începe Postul Nașterii Domnului. Datini şi obiceiuri la Şezătorile de iarnă

În mod obișnuit, Postul Crăciunului începe la data de 15 noiembrie și ține până la 24 decembrie, inclusiv. Dacă însă ziua de lăsatul secului cade miercurea sau vinerea, așa cum se întâmplă anul acesta, începem postul de pe 14 noiembrie. Postul Crăciunului amintește de patriarhii și drepții Vechiului Testament, care au petrecut timp îndelungat în post și rugăciune, în așteptarea venirii lui Mesia.

Prin lungimea și durata lui, acest post ne amintește de postul de 40 de zile al lui Moise de pe Muntele Sinai, când proorocul aștepta să primească cuvintele lui Dumnezeu scrise pe lespezile de piatră. Asemenea și creștinii, postind 40 de zile, își curăță sufletele și trupurile și se învrednicesc pentru a primi Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul cel Viu, nu scris cu litere, ci întrupat și născut din Sfânta Fecioară.
Ultima zi a Postului Nașterii Domnului (24 decembrie), numită Ajunul Crăciunului, este zi de post mai aspru decât celelalte zile: se ajunează până după-amiază, când se obișnuiește să se mănânce, în unele părți, grâu fiert amestecat cu fructe și miere, în amintirea postului lui Daniel și a celor trei tineri din Babilon. În alte zone, se ajunează în această zi până la răsăritul luceafărului de seară, care ne aduce aminte de steaua ce a vestit magilor Nașterea Domnului.

Datini şi obiceiuri la Şezătorile de iarnă
După terminarea muncilor agricole, când lumea satelor intră într-o perioadă de repaus relativ, dar mai ales după Lăsatul Secului de Crăciun (15 noiembrie), începea sezonul şezătorilor. Şezătorile erau întâlniri comunitare cu caracter lucrativ dar şi distractiv, lumea satelor îmbinând în mod plăcut lucrul cu distracţia. Erau locul în care se învăţau deprinderi practice dar se derulau şi numeroase obiceiuri.
În Postul Crăciunului principală preocupare casnică era legată de industria textilă iar torsul cânepii, a inului şi a lânii se făcea cu mai multă plăcere, cu mai mult spor şi în condiţii mult mai bune în cadrul unor întâlniri comunitare.

Şezătorile puteau fi organizate ad-hoc, în zilele lucrătoare, la una sau mai multe case, şi erau de mai multe feluri. Ele puteau să aibă un caracter de întrajutorare, când mai multe femei sau tinere participau la torsul cânepii sau a lânii unei gospodine, operaţia repetându-se, apoi, la casa fiecărei participante sau puteau să fie întâlniri în cadrul cărora fiecare participantă îşi torcea propriul material.

Şezătorile aveau loc în serile tuturor zilelor lucrătoare, locul de desfăşurare fiind anunţat din timp. Gospodina în casa căreia avea loc întrunirea se pregătea cu băutură şi mâncare frugală, şi anunţa flăcăii, în cazul în care aceştia nu se informau singuri de mersul şezătorilor. Casa era dereticată şi se pregăteau mai multe laviţe sau scaune necesare torcătoarelor. Odată cu lăsarea întunericului, femeile porneau cu furca de tors către casa în care avea loc şezătoarea. În cazul în care şezătoarea avea drept scop întrajutorarea, după sosirea tuturor invitatelor, acestora li se distribuia în mod egal cantitatea pe care o aveau de tors în acea noapte. Când şezătoarea era doar un simplu prilej de întrunire comunitară, fiecare îşi aducea de acasă ceea ce avea de tors.

Şezătorile se organizau nu numai pentru torsul fibrelor textile ci şi pentru scărmănatul lânii, scărmănatul penelor etc. Niciodată în şezători nu se coseau cămăşi, această operaţie făcându-se în mod individual de către fiecare gospodină sau tânăra fată, în casa proprie.
După ce participantele îşi primeau „porţia”, pentru crearea unei atmosfere plăcute, ele erau servite cu un păhărel de ţuică îndulcită, de obicei, cu miere de albine. Şezătoarea odată începută, participantele făceau schimb de informaţii referitoare la viaţa cotidiană din sat şi comentau evenimentele cele mai importante petrecute în propria comunitate sau în localităţile învecinate.

Apoi se rosteau ghicitori, zicale, proverbe, se cântă sau se rosteau balade, nestemate folclorice ce s-au păstrat până în zilele noastre transmise în modul cel mai lesnicios pe această cale. În cadrul acesta instituţionalizat, fetele erau integrate şi consacrate în colectivitatea femeilor, începând să-şi însuşească, cu această ocazie, deprinderi practice şi spirituale.

În şezătorile ce aveau loc înaintea Crăciunului şi a Anului Nou, se învăţau şi se repetau colindele şi uraturile şi se discută în amănunt despre bună pregătire a acestor sărbători.
La un moment dat, lucrul înceta, participantele fiind servite cu diferite preparate de către gazdă, în funcţie de starea sa socială sau de posibilităţile sale materiale. Flăcăii, ştiind din timp locul de desfăşurare al şezătorilor, cutreierau în grupuri însoţite de muzicanţi pe la toate casele unde aveau loc astfel de întruniri. De multe ori ei se organizau de cu seara, repartizându-se pe case, în aşa fel încât, către sfârşitul şezătorii, ei să apară cu muzica pentru a înveseli atmosfera.

La intrarea acestora în casă, munca era abandonată. Muzicanţii, buni cunoscători ai obiceiurilor locale, îşi ocupau locurile prestabilite şi începeau să interpreteze melodii de joc. Fetele şi chiar femeile erau invitate la joc de către flăcăi, unele dintre fete jucând acum pentru prima dată, iar cele mai tinere dintre ele învăţau paşii de joc. Atmosfera creştea în veselie şi bună dispoziţie. Cu această ocazie jucau chiar şi bătrânii din vecini, invitaţi la şezătoare.

Chiar dacă se desfăşurau în perioada Postului Crăciunului, aspectul distractiv era tolerat deoarece în cadrul lor erau învăţate colindele şi uraturile ce urmau să fie rostite în timpul sărbătorilor de iarnă. crestinortodox.ro