Pajiştile de altădată...

Deşi există o ofertă foarte mare de suprafeţe pentru păşunatul animalelor, în multe cazuri nutreţul este insuficient, din cauza producţiilor foarte scăzute şi a calităţii necorespunzătoare generate de lipsa aproape totală a lucrărilor de îngrijire şi fertilizare, a absenţei unor dotări minime ca alimentăarea cu apă, existenţa umbrarelor etc.

Ce-a rămas din Instituţia izlazului comunal?

Instituţia izlazului comunal a funcţionat eficient până prin anii 1960, înainte de finalizarea colectivizării agriculturii, după care a început treptat să fie neglijată până în zilele noastre.

În trecut, localităţile cu izlazuri comunale bine gospodărite aveau animale corespunzătoare de muncă pentru cultivarea pământului, lapte şi carne din belşug, obştea era unită şi bine instruită pentru activităţi în comun şi nu în ultimul rând aveau mai puţini analfabeţi, întrucât copiii care nu mai păşteau animalele puteau să frecventeze şcoala.

Acum nu facem nimic pe aceste suprafeţe şi ne aducem aminte de izlazul comunal abia în momentul scoaterii animalelor din gospodăria proprie, la păşunat.

Cunoscând progresul tehnic din agricultură cu evoluţia socială şi culturală a locuitorilor din mediul rural al altor ţări, nu se poate afirma că valorificăm eficient fondul funciar de care dispunem, în care se înscriu şi pajiştile permanente.

În gospodăriile populaţiei sunt concentrate, încă, cele mai mari efective de bovine şi ovine care valorifică producţia acestor pajişti, prin păşunat în comun (devălmăşie) pe izlazuri comunale, păşuni comune etc., şi nu înţelegem de ce, în ultimele două decenii, au fost neglijate aproape în totalitate acţiunile pe aceste suprafeţe destinate producţiei agricole.

Prin urmare, este necesară o schimbare totală de atitudine faţă de pajiştile permanente şi revenirea la ce a fost în trecut instituţia izlazului comunal.

Începând cu anul 2007, prin mijloacele media am încercat în repetate rânduri să sensibilizăm iniţierea unor acţiuni pe pajişti care să fie organizate la nivel de localitate, judeţ, regiune şi chiar naţional.

De ce nu am avea şi o Săptămână verde a pajiştilor înainte de 23 aprilie (Sf. Gheorghe), dată tradiţională de începere a păşunatului la români, ţinută între 16 şi 22 aprilie, aşa cum avem Luna cadourilor, Luna pădurilor etc.?

SĂPTĂMÂNA VERDE A PAJIŞTILOR

Acţiuni organizatorice posibile:

• Analiza lucrărilor efectuate pe păşunea comunală în anii precedenţi şi evaluarea lucrărilor făcute şi a materialelor achiziţionate din taxele de păşunat încasate de la crescători sau alte fonduri alocate pentru îmbunătăţirea şi folosirea păşunilor, bilanţ asemănător unui buget de venituri şi cheltuieli pastorale;

• Analiza utilizării pajiştilor în anul precedent, ţinând seama de faptul că pe izlazul comunal de lângă localităţi sau pe păşunea comunală situată la o distanţă mai mare, prioritate absolută o au vacile de lapte care încheie sezonul de păşunat în 26 octombrie (Sf. Dumitru), după care păşunea se „odihneşte”, fiind în repaus total până la 23 aprilie, fără a fi călcată de nici un alt animal, aşa cum erau legile şi cutumele nescrise pe meleagurile noastre, până în urmă cu o jumătate de secol, pe care le respectau cu stricteţe toţi locuitorii satelor;

• Verificarea încă odată a listei crescătorilor de animale şi a animalelor învoite pe izlazul sau păşunea comunală;

• Plata taxelor de păşunat restante pentru acest nou sezon, justificarea cheltuielilor făcute până în prezent şi ce se va face pe viitor cu sumele încasate de la crescători, din subvenţii sau din alte surse;

• Mobilizarea crescătorilor în această perioadă pentru prestarea unor lucrări specifice pe păşunea comunală, un număr de zile muncă în funcţie de numărul de animale învoite în acest an.

Lucrările pe teren

• Repararea fântânilor şi jgheaburilor pentru adăpat, dezinfectarea apei cu var sau cu alte substanţe, repararea drumurilor de acces, podeţelor, adăposturilor, împrejmuirilor etc.;

• Plantarea şi ocrotirea pomilor fructiferi pentru umbră, în special a nucului, sau a arborilor precum: salcâmi, stejari, plopi etc. şi întreţinerea celor solitari existenţi pe păşune, prin văruirea tulpinilor, tăierea crengilor uscate, plombarea cu ciment a scorburilor şi alte măsuri de prelungire a existenţei acestora ca parte integrantă a patrimoniului pastoral;

• Combaterea vegetaţiei lemnoase dăunătoare, prin defrişarea ei, scoaterea rădăcinilor, pentru a nu lăstări din nou, şi cioatelor, tăierea scaieţilor etc. Apoi nivelarea muşuroaielor, chiar şi mecanizat, adunarea pietrelor etc.;

• Supraînsămânţarea zonelor unde au staţionat animalele sau a altor goluri din covorul ierbos şi îngrădirea lor până la creşterea ierbii înainte de a fi păscută;

• Alte lucrări de îmbunătăţire a covorului ierbos, prin eliminarea excesului de umiditate, corectarea reacţiei solului, fertilizare, reînsămânţare, irigare etc.;

• Împărţirea păşunii comunale pe specii şi categorii de animale, fără a le amesteca, respectarea încărcării şi asigurarea pazei, astfel încât alte animale din afară, în special oile, să nu păşuneze la adăpostul nopţii sau în plină zi pe păşunea rezervată vacilor sau pe culturile agricole. România este singura ţară din UE unde astfel de nereguli se petrec frecvent în spaţiul rural.

În Săptămâna verde a pajiştilor, pe lângă acţiunile concrete din teren pentru îmbunătăţirea, folosirea şi dotarea pajiştilor se pot face emisiuni la radio şi de TV pe această temă, întruniri ştiinţifice, mese rotunde, manifestări folclorice pastorale, expoziţii şi altele, astfel ca întreaga suflare din spaţiul rural să conştientizeze importanţa pajiştilor, cea mai ieftină resursă furajeră fără de care nu se poate redresa creşterea animalelor ierbivore şi, pe ansamblu, economia rurală.