Entropia în agricultura băștinașă și al infinitelea principiu al conservării terenurilor

Totuși, o mare parte din agricultori reușesc să închine și un pahar de șampanie la miezul nopții dintre ani. Moment de bilanț și socoteli administrative, de calculat profitul, de risipit iluzii etc. Ba unii, mai cu băgare la abac, găsesc esența profitului în numărătoare inversă.

Mă gândesc de fiecare dată cum miniștrilor, fie ei politici, fie ei tehnocrați, toate socotelile le dau cu plus. Atunci când vine vorba de mărețele lor realizări, normal.  Și acolo unde nu e nimic de numărat (probabil, în acest caz, pozitivă este odihna celui de la abac), dar și acolo unde se numără doar pagubele. Aici e mportantă abilitatea desenatorului de grafice. Și să mai zicem noi jurnaliștii că birocrații nu au imaginație.

Dar, dincolo de sărbători, sarmale, caltaboși și cozonaci, agricultorii (să nu le mai spunem fermieri, pentru că încă nu avem o proprietate exactă a termenului) se lovesc de prăpastia dintre legile, aproape ideale, create de sistem (în cazul agriculturii României, acestea ar funcționa doar cu sprijinul nemijlocit al Sfântului Ilie și al șefului său direct) și inconstanța, dar și inconsistența, realităților. Și aici i-ar sta bine mai degrabă entropiei agricole, ca parte integrantă a entropiei economice, care a fost explicată pe larg în lucrarea The Entropy Law and the Economic Process (Legea entropiei și procesul economic) publicată în 1971 de Nicholas Georgescu-Roegen (un renumit om de știință american de origine română), fondatorul teoriei bioeconomice. Mai pe românește, folosirea la nivele crescânde a resurselor agricole (în principal a terenurilor agricole) va duce inevitabil la consumarea acestora. Însă în acestă socoteală există o constantă energetică, de cele mai multe ori nebăgată în modulele de calcul, care lucrează în fiecare clipă la desăvârșirea hranei pământenilor.

E vorba de energia solară. Mai precis de fotoni și căldură, care intră nemijlocit în matricea dezvoltării. Așa că, cel puțin la nivelul nostru de înțelegere, multe teorii ar părea cel puțin absurde. Pe această labilitate umană își bazează marile corporații rețeta succesului.

Așa se ajunge la a controla, prin intermediul unor chestiuni mult prea complicate la prima vedere, mulțimile.

Ce pot spune cu certitudine este bazat pe observații istorice, economice și complementare. Atâta timp cât privim fiecare doar în blidul nostru, ciorba pare întotdeauna pe terminare. În schimb ne lovim anual de crize de supraproducție în condițiile în care 2/3 din populația lumii trăiește la limita dintre a fi și a nu fi. Sunt convins că acest pământ va hrăni și o mie de miliarde de oameni. Atâta timp cât echilibrul energetic nu se va strica. Pentru că totul se reduce la eficiența energetică. Iar tranziția metabolismului celular în acestă direcție va fi una din soluțiile acestei ecuații. Asta nu înseamnă nicidecum că planeta se va hrăni egal și la o limită acceptabilă ci, mai degrabă că, încetul cu încetul, vom învăța să ne hrănim altfel. Cu ceea ce azi numim cuante, poate. Trupul ne va fi din materiale durabile și practic nedestructibile, doar creierul și reproducția vor mai avea nevoie de aminoacizi.

Dar, până să ajungem vreodată acolo, asta dacă nu ne vom sufoca prin noi înșine, va trebui să învățăm precum spunea Moliere, în Avarul, „Să mâncăm ca să trăim, nu să trăim ca să mâncăm!”.

Oricât de mult se încearcă creșterea anormală a producției agricole, fără a controla obiceiurile alimentare, într-o zi resursele vor ajunge la limită. Și, cel puțin generația din care fac parte, nu va apuca să pună în practică al infinitelea principiu al conservării potențialului de producție. Deoarece nu vom mai avea ce conserva, din păcate. Pentru că până atunci românii vor învăța să leviteze cu toții, din cauză că nu vor mai avea voie să calce pe proprietatea privată a celor care le-au cumpărat și ultima brazdă de pământ!