Agricultura extremelor

Desigur, ca de obicei, toate astea ne găsesc absolut nepregătiţi. Fără diguri, fără recolte asigurate, fără spaţii de depozitare, fără bani pentru respectarea tehnologiilor de cultură, fără utilaje performante. Şi toate astea se repetă de la an la an, cu şi mai multe necazuri şi pierderi pentru cei ce se mai încăpăţânează să facă agricultură în România.

Agricultura românească trece printr-o interminabilă (dar, se pare, ineficientă) restructurare de sistem economic, organizaţional şi tehnologic, deoarece nivelul ei este depăşit de câteva ori de cel obţinut în ţările dezvoltate vest-europene. Industria alimentară se luptă din greu pentru supravieţuire, în condiţiile deficienţelor în aprovizionarea cu materii prime şi a concurenţei produselor străine.

Alocările de capital în acest domeniu au fost mult timp sub necesităţile de dezvoltare, cu excepţia unor ramuri prioritare. Fiind preponderent orientat spre consumul intern şi numai câteva ramuri cu ieşire pe piaţa externă, complexul agroalimentar era finanţat sub nivelul necesităţilor, fapt care a frânat mult timp dezvoltarea lui. Acest sector este important şi prin faptul că, de modul cum funcţionează, depinde în mare măsură şi calitatea vieţii.

Mai mult, revenirea la proprietatea privată a atomizat agricultura, transformând-o în gospodării mici şi mijlocii care în prezent nu dispun de potenţialul necesar pentru o activitate rentabilă. Una dintre principalele probleme ale agriculturii româneşti rămâne numărul mare de exploataţii mici, care reprezintă peste 90 la sută din totalul celor aproximativ 4,15 milioane de exploataţii cu profil agricol existente în România.

Încurajarea apariţiei şi dezvoltării fermei de tip familial, care deţine în exploatare 30-100 de hectare de teren agricol, chiar şi mai mult, precum şi un integrator zootehnic pentru furajele obţinute (zootehnia este caracteristica principală a fermei de tip familial), reprezintă o mare şansă şi oportunitate de relansare a agriculturii româneşti. Ori, din păcate, la noi tocmai acest segment este supus celor mai mari riscuri şi celor mai puţine intervenţii guvernamentale.

Cu toate necazurile, agricultura românească mai are şanse. Necesită doar o atenţie mai mare, adică o creditare şi o subvenţionare corespunzătoare, investiţii mai multe în rentabilizarea producţiilor vegetale şi animaliere, dar şi aplicarea unor măsuri urgente în ceea ce priveşte promovarea şi comercializarea produselor româneşti pe marile pieţe europene şi mondiale. Pe scurt, avem cu ce, ştim cam ce trebuie făcut, dar când vine vorba de aplicat teoriile, toată lumea ridică din umeri.

Invocarea eternelor lipsuri din buget nu soluţionează, ci doar demonstrează incapacitatea şi indiferenţa unora. De aici şi până la a lăsa agricultura românească pradă intemperiilor, nu e mult. Cam cât ai zice „porumb inundat” sau “hambar gol”…