De altfel, oricât ar părea de aiurea, pacea nu există! Doar iluzia unei stări domestice în care lumea muncește pentru o viitoare conflagrație. Însă o anumită liniște creatoare, da, putem spune că se mai poate găsi între două lupte pe ceva anume.
Omenirea este prin natura ei un loc al conflictului. Concurența este o parte din această continuă luptă pentru a fi în vârful piramidei trofice. Iar războiul economic e parte din natura umană. Necesitatea de a avea, de a stăpâni resurse, de a avea spațiu vital sunt firești și, de aici, o veșnică luptă. Și cine crede că e loc de pace între două războaie, nu poate fi decât pierdut. Fiecare adiere înseamnă ceva. Iar cine se crede parașutat într-o oază a abundenței va avea soarta Cezarului și norocul Sisifului.
Tot ceea ce există pe raft, ca o explozie a bunăstării, este acolo doar pentru că cineva se luptă în fiecare zi pentru o bucată de pace. Disperarea de a fi leagă fluent nevoile de care știu să se folosească cei care conduc jocul acesta. Aproape că îi văd cum butonează veseli, cu dexteritate, pe un device universal, ca niște dumnezei, fiecare clipă din traiul nostru plin de chin și ceva fericire procreativă! Ei știu că nevoile acestea care ne supun trebuie mânuite. Iar hrana este una din cele mai stringete nevoi umane, una atavică și de nestăpânit. Ea trebuie satisfăcută și va fi liniște.
Pentru că atâta timp cât oamenii au ce mânca, simțul natural de a ne apăra resursele este diminuat, chiar dus spre atrofiere. Această amorțire, coroborată cu limitarea forței de reacție armată, ne face să fim extrem de expuși la manevrele celor care acaparează accesul spre bunăstare ca pe o bulă a tuturor bulelor! Dar să nu avem iluzii că am putea face ceva individual sau național. Mondializarea economiei, răpunerea cercetării locale, a capacităților de creație și limitarea alternativelor ne obligă să fim parte a unei familii de popoare ca să putem avea un acces la bunăstare. Războiul economic a ras aproape tot în țara noastră și am devenit dependenți de tehnologiile și de resursele administrate de învingători.
Ce putem face cu adevărat - dar aici e o bubă gravă națională, ar fi să ne unim și să încercăm minimizarea acestor pierderi prin dezvoltarea de tehnologii locale. Dar e deja o altă iluzie!
Viața e prea scurtă pentru a le cere oamenilor sacrificii la infinit. Iar omul modern vrea totul de la început, înrobindu-se pentru tot restul vieții. Robia pe timp de pace e mai gravă decât orice altă robie. Să te simți legat ca o vacă în pripon de proprietăți și bănci e așa de firesc încât libertatea dintre două „priponiri” pare o boală ciudată