Cine gândeşte, parte îşi face!

Într-o interpretare generală, gândim global atunci când ne pasă şi ne asumăm consecinţele pe care s-ar putea să le aibă acţiunile noastre asupra mediului, a oamenilor, a comunităţii.
Nici agricultura nu ar trebui să ocolească un astfel de deziderat. Ne gândim la siguranţa alimentară, la foamete, la raţionalizarea resurselor, la secetă ori la inundaţii şi acţionăm local, fie că vorbim de ţară, regiune, propria localitate, parcela pe care o lucrăm sau petecul de pământ din bătătură. Ar fi ideal să ne permitem să ţinem cont de impactul pe care îl vor avea modul în care lucrăm şi deciziile pe care le luăm. Spun să ne permitem, pentru că de multe ori costurile "gândirii globale" sunt prea mari în raport cu bugetul alocat investiţiilor în agricultură, de multe ori limitat la nevoile curente şi imediate. Şi totuşi unii acţionează global, protejând pe termen lung iniţiativele locale, chiar şi atunci când "local" înseamnă "într-o ţară străină". Mă refer, desigur, la creditele pe care unele state comunitare le oferă agricultorilor (italienii, de pildă) pentru achiziţionarea de teren agricol în ţara noastră. Sau cum guvernul ungar, printr-un program preaderare, a acordat credite foarte avantajoase pentru agricultură, tocmai pentru a asigura dezvoltarea fermelor în viitoarea competiţie europeană.
În contrast cu strategiile agricole elaborate (şi aplicate! ) de alţii, nouă, românilor, ni s-a permis să visăm frumos... Visul dinaintea aderării al agricultorului român era, la modul general, acela de a avea acces la combinele bengoase din Occident şi la credite bancare cu dobândă mică, dar şi intrarea pe o piaţă care ne aştepta produsele agricole cu braţele deschise. De fapt, cred că era cam invers. Ceilalţi aşteptau cu braţele pline piaţa noastră... de desfacere.

Vă mai aduceţi aminte, în primăvara lui 2005, de Programul Fermierul? Lansat cu mare fast şi cu un slogan pe măsură: "bani pentru ţărani, bunăstare pentru sate". 15 mii de Euro pe fermă, credite cu dobândă subvenţionată. A mai mişcat lucrurile. A ajutat la implementarea SAPARD-ului. Au urmat măsuri peste măsuri, dar agricultura românească tot suferindă e din lipsă de finanţare. Se simte acut lipsa creditării pe termen lung şi e strigător la cer că, în România, terenul, cel care ridică PIB-ul şi valoarea electorală a celor care se laudă cu potenţialul agricol, NU reprezintă o garanţie suficientă pentru instituţiile bancare. Rând pe rând, miniştri ai agriculturii din toate guvernele s-au dat peste cap să rezolve creditul agricol. S-au rostogolit degeaba... În afara dobânzilor şi a condiţiilor mai flexibile oferite exclusiv de bănci, şi a creditelor pe post de avans la subvenţii, prin fondurile de garantare, gândirea globală în ceea ce priveşte finanţarea agriculturii de la noi e grav avariată. Parafrazând ce spuneam la început, oficialii din patria preponderent agrară România par să gândească pe termen scurt şi acţionează ca atare. Ce politică de preţuri, ce măsuri de intervenţie, ce mecanisme de piaţă! Astea sunt apanajul celor care mănâncă agricultura pe pâine. Ce-i drept, viziunea globală asupra agriculturii necesită şi o mare doză de conştiinţă... Dar de unde nu-i, ce pretenţii mai poţi să ai?!