Statul de tip tătuc reînvie sau nu a sucombat niciodată?!

Conferinţele, chiriile sediilor, secretarele, hârtia de copiator, agrafele de birou, toate acestea costă bani. Chiar şi costumul preşedintelui, că doar nu o să negocieze cu guvernul în izmene!
Iar acum, păcatele noastre, suntem şi membri UE şi e nevoie de reprezentare şi la acest nivel. Dar aici, cotizaţiile sunt ca pentru domni. Fiecare îşi plăteşte însă cotizaţia. E o regulă clară a participării într-un forum democratic. Cum este Copa Cogeca, de exemplu. Cum sunt, de altfel, toate organizaţiile din lumea democratică.
Mai deunăzi, Camera Deputaţior, ca for decizional, a adoptat legea prin care statul e obligat să achite cotizaţiile federaţiilor din agricultură care ne reprezintă sau ne vor reprezenta la Bruxelles. Din banii contribuabililor, adică. Dar nu asta e principala problemă - la urma urmei şi fermierii contribuie la buget - ci faptul că astfel statul va avea încă o pârghie prin care să mânuiască şi aşa destul de frageda mişcare sindicală ori patronală din acest sector. Cum naiba să mai negociezi ceva cu cel care îţi asigură existenţa?! Mă întreb şi eu aşa, ca Moromete...

Chiar şi campaniile electorale se vor bugeta tot de la sânul generos al maicii patrii. Chipurile că aşa nu vor mai da găleţi la alegători. Cum îi vine unuia o idee mai năstruşnică, cum sar aleşii noştri să voteze cu amândouă mâinile. Iar guvernul social-democrat, sărăcuţul de el, se chinuie să nu moară înainte de a îndeplini visul liberalilor. Ca pe la noi, nu? Doar Iohannis poate mai crede în „România lucrului bine făcut”. Dar mă întreb, iar, ca mucalitul de Moromete, dacă tot punem sămânţa pe cărare, la ce mai zgâriem aiurea pământul? Apropos de ţărână, că tot veni vorba, în Anul Internaţional al Solului poate ar fi cazul ca parlamentarii să facă o lege care să îi oblige pe fermieri să participe la cursuri de fertilizare şi, poate chiar înaintea cadastrului, să facă analize de sol înainte de a-l otrăvi pentru multă vreme. Vorba lui Larenţiu Baciu, spusă pentru a nu ştiu câta oară, „agricultura este totuşi o ştiinţă” şi încă una care exploatează cel mai mare organism viu de pe planetă iar la noi, din păcate, „prea mulţi amatori intervin brutal asupra solului, fertilizând după ureche”. Dar aşa se întâmplă când nu avem camere agricole care să stabilească reguli în această branşă. Reguli care să fie impuse de organizaţiile profesionale, capabile să discearnă ce e rău şi ce e bine, şi asta cu mult înainte de a cere statului să facă legi care, de cele mai multe ori sunt prost aplicate. Ori sunt pur şi simplu încălcate, pentru că sunt absurde sau anacronice.

Fermierii chiar trebuie să se adune şi să se organizeze în asociaţii solide, independente, care să poată pune mâna ferm la gâtlejul politicienilor de orice fel. Fără să lupte cu morile de vânt prin acţiuni sterile plătite de la buget sau din cine ştie ce fel de buzunare interesate. Înainte de a cere ceva, oricui, trebuie să învăţăm că democraţia costă şi dacă nu suntem dispuşi să ne asigurăm că instituţiile, asociaţiile, cooperativele au bugete clare, din surse oneste şi verificabile până la ultimul ban, întotdeauna cel care va aduce banii va face şi regulile.

Şi să nu uitaţi vreodată, dragi agricultori, că nimic durabil nu se face fără sacrificii. Nu vă lăsaţi organizaţiile profesionale la mila bugetului. Daţi un euro pentru fiecare hectar, animal sau tonă de produs şi adunaţi-vă mănunchi în jurul celor care vă reprezintă. Ca să ştie toată lumea că ei vă reprezintă pe voi şi numai pe voi!