Cred că de la acestă afirmaţie ar trebui plecat atunci când se discută politicile. Inclusiv cele privind sectorul agricol. Cum poţi să faci o politică atunci când nu ştii exact de unde pleci şi nici unde vrei să ajungi?!
Daţi-mi voie să mă întreb de unde începe profesionismul şi unde ar trebui să se termine amatorismul? Deşi, recunosc, sunt mulţi amatori care dau clasă profesioniştilor blazaţi!
Dar să revenim la socotelile noastre. Mă tot întreb... cum poţi să fii mai puţin eficient atunci când deţii aceleaşi mijloace de producţie (utilaje, genetică, PPP), o forţă de muncă relativ bine calificată şi destul de ieftină (încă), alături de un pământ destul de odihnit faţă de concurenţa occidentală. Nici măcar legenda cu preţul mult mai mic la achiziţia cerealelor nu mai ţine. Majoritatea afaceriştilor din agricultură vând bine (Arnaud Perrein a spus că a vândut, de când are silozuri, mai bine chiar decât pe Matif şi nu e singurul exemplu pe care îl pot da), alţii au lipit ceva lângă (ba o fermă de vaci, ba una de găini, ba una de porci) ba chiar au reuşit să închidă lanţul şi au deja o afacere integrată (fac concurenţă cu brio marilor producători din Occident). Poate că nivelul redus al subvenţiei ar putea fi mărul putred al lipsei de eficienţă. Dar nici aici nu prea sunt sigur.
Am auzit multe de când scriu despre agricultură. În Spania se folosesc 1.000 kg azotat de amoniu pentru aceeaşi producţie obţinută în ţară cu doar 300 kg din acelaşi ferilizant. Iar dacă e să vorbim despre arendă, undeva în nordul Europei, să zicem Danemarca, pentru un hectar se plătesc şi 1.000 euro/an. Nu mai vorbesc că în România pot fi cultivate, cu rezultate foarte bune, multe alte plante care nu intră în „războiul” economic al zonei Mării Negre, unde fermierii români se confruntă cu exporturile ruseşti şi mai ales ucrainiene. Dar pentru asta e nevoie de o viziune. De o anume strategie de piaţă... Dar... sincer acum, de ce să se obosească unii dintre agricultorii noştri cu aşa ceva?! Ei cultivă două, trei plante şi ne mirăm cum de scade preţul în fiecare an. Presiunea pe preţ creşte direct proporţional cu marfa de oferit. Asta atât timp cât producţia creşte continuu (datorită creşterii productivităţii - o realitate care se întoarce împotriva agenţilor care ştiu să facă doar export). Mai bine o duc cei care vând pe intern către morărit şi panificaţie... (...)
Deci, acolo unde afacerea agricolă este gândită şi beneficiază de o anumită proiecţie, lucrurile merg bine. Chiar şi atunci când au pierderi. Ştiu fermieri care au asigurări bune, făcute chiar şi cu firme din afară, pentru a evita prăbuşirea financiară. Însă niciunul dintre cei pe care i-am pomenit în text nu calculează profitul adunând subvenţiile. Subvenţiile sunt pentru dezvoltarea afacerii nu pentru susţinerea viabilităţii ei, mi-au zis aproape toţi aceştia. Poate de aceea ei nu strigă prea tare după camere agricole şi fonduri mutuale. Dar voi, ceilalţi, de ce nu solicitaţi structurile care să vă susţină drepturile şi care să vă eficientizeze afacerile agricole?
Citeşte editorialul integral în revista Ferma, ediţia 15-29 februarie 2016!